Oliviu… sau poate nu?…

Am remarcat tendinta oamenilor de a-L cauta pe Dumnezeu, de a incerca sa urce spre El. Frumos lucru! Stiu ca exista doua abordari – una rasariteana si una apuseana – una bazata pe contemplare si una pe experienta. Rasputin a propus o cale inedita – aceea de mantuire prin pacat, adica de a pacatui pana cand obosim de rau si incepem sa ne inaltam. Deci exista mai multe cai catre Dumnezeu.

Cautarile acestea presupun existenta unui Om undeva acolo, sus, departe, spre care incepem sa tindem. Nu avem pretentia ca Il ajungem, pentru ca e departe, deci traim un vesnic urcus. Foarte comod psihic, pentru ca nu pot fi suparat de o evolutie lenta. Pur si simplu spre infinit nu pot ajunge, pot doar tinde (asta ne invata Newton si Leibniz, fondatorii calculului diferential). Senzatia mea este ca plasandu-l pe Dumnezeu acolo, sus, departe, nu facem decat sa amanam ceva foarte apropiat. Este pe principiul: “de maine ma apuc de…” sau “de maine nu mai fac…”. Este o forma de comoditate, oarecum.

Eu am cautat o alta cale: nu ascendenta, sper Cer, ci descendenta, inspre noi insine, inspre Dumnezeul si Dumnezeirea din noi. Ca sa revin la Newton si la Leibniz, propun inlocuirea infinitilor mari, cu infinitii mici (asta pentru matematicieni). Stim ca Dumnezeu este in absolut fiecare dintre noi prin aceea scanteie divina numita “spirit”, scanteie care nu a fost murdarita de pacatul originar, asa cum “umbra nu se uda prin apa”. Imi place mult comparatia asta asupra careia sunt de acord atat ortodocsii, cat si catolicii. Asa ca de ce sa incep un drum pe care nu ma astept sa il termin, cand il am pe Dumnezeu in mine?! Unde a fost El atata timp, iar eu nu am stiut? Tot in interiorul meu, parte din mine. Insa de la nastere am adaugat straturi de educatie, restrictii, cunostinte, informatii despre lumea aceasta, straturi care L-au ingropat. Tot ce am eu de facut e sa inlatur straturile astea si sa gasesc eul primordial, cel pur si curat. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca trebuie sa ma redescoper. Trebuie sa ma iubesc, sa ma cunosc, sa ma accept, sa nu ma judec inutil. Nu am spus ca trebuie sa fiu narcisist sau ipohondru, insa toti avem frustrari, neimpliniri si complexe. Eliminandu-le, ne apropiem de Eul nostru si, implicit de Dumnezeul din noi.

In ianuarie 2009 am fost in Nepal si mi-a placut enorm salutul lor, cu mainile impreunate in dreptul inimii si cu o usoare inclinare, acompaniata de cuvantul “Namaste”. Tradus, aceasta inseamna “Dumnezeul din mine il recunoaste si saluta pe Dumnezeul din tine”. Superb, nu? Aceasta ma face sa vad fiecare om ca pe o parte a Dumnezeirii, din care sunt si eu o mica farama. In acest fel il vedem peste tot si in fiecare moment. Il descoperim, si e tangibil si accesibil.

Pentru mine, calea propusa aici e mai simpla decat celelalte, clasice. Imi place pentru ca apropiindu-ma de Dumnezeu ma apropiu de mine insumi.

This entry was posted on Wednesday, January 6th, 2010 at 1:55 pm and is filed under Spiritualitate. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.