Oliviu… sau poate nu?…

Egiptul Antic

Pentru vechii egipteni, sufletul nu avea unitatea si personalitatea pe care noi, crestinii, obisnuim sa le conferim sufletului nemuritor. Pentru ei, sufletul era scindat, comportand o serie de “suflete” care, in sine, nu erau decat aspecte, componente sau subdiviziuni ale activitatii spirituale ale omului in general. Fiecare dintre aceste “suflete” sau subdiviziuni avea o denumire proprie.

1.Ba sau Bai reprezenta “sufletul” propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul pentru ca dupa moarte sa treaca intr-o alta viata. El poate fi inteles, in general, ca o “putere”, ca o “capacitate” a omului. Dupa moartea trupului, ba il paraseste pe om sub chipul unei pasari. Aceasta pasare mijloceste apoi legatura dintre cel raposat din mormant si cei vii. In acelasi timp, ba poate lua si alte chipuri, cum ar fi, de pilda, acela al unei lacuste, care in conceptia vechilor egipteni era tot o pasare.

2.Ka, a doua subdiviziune a activitatii spirituale, constituie, dupa parerea unor cercetatori, un fel de “dublu”, de “chip invizibil” al omului, iar dupa altii o reminiscenta a conceptului de totem primitiv. Insa, cea mai plauzibila parere este aceea potrivit careia ka reprezinta un principiu vital strans legat de trup, care dupa moarte nu paraseste corpul, asemenea lui ba, ci coboara in mormant, pastrandu-se atat timp cat se pastreaza trupul. Din credinta existentei unui ka legat de trup a luat nastere preocuparea deosebita a egiptenilor pentru mumificari si piramide, ca morminte durabile. In eventualitatea ca, totusi, trupul ar fi suferit dupa imbalsamare vreo stricaciune, egiptenii au avut grija sa faca statui cat mai asemanatoare cu defunctii, pentru a oferi posibilitatea lui ka sa locuiasca in ele. In plus, ka trebuia hranit din belsug si ingrijit, pentru a nu veni ca strigoi printre cei vii.

3.Ran reprezenta, de asemenea, o existenta reala de sine, sub forma numelui celui decedat, nume ce trebuia pastrat cat mai mult timp cu putinta pe pamant in memoria descendentilor si pe pietrele funerare. A sterge numele unui raposat de pe mormantul sau echivala cu o mare crima.

4. Akh, ca ultima subdiviziune a activitatii spirituale, reprezenta inima, sediul tuturor faptelor bune sau rele comise. Din acest motiv, la judecata lui Osiris de dupa moarte, inima defunctului era cantarita pe o balanta, spre a vedea daca a savarsit mai multe fapte bune sau rele, daca se va numara printre cei buni sau rai.
Dacii

Dacii aveau o gandire aparte despre moarte, gandire care nu a fost imprumutata de la romani (care credeau ca sufletul celui decedat locuieste in mormant). Ei aveau credinta ca sufletul trebuia sa ajunga cat mai repede in cer, astfel ca trupurile celor morti se incinerau. Imparatia sufletelor nemuritoare pentru daci era in cer.

Distanta pana la cer era parcursa cu ajutorul pasarii sufletului.
Reprezentarea acesteia a fost gasita in incinta sacra de la Sarmizegetusa Regia si in incinta cetatii Fetele Albe, pe semicalotele din calcar alaturi de care sunt reprezentate in relief si 7 orbite planetare.
Pasarea sufletului sculptata pe cele doua fete tesite ale semicalotei este foarte stilizata. Se pot distinge usor gatul pasarii impreuna cu varfurile aripilor indreptate spre cer.

In Incinta sacra, sufletul era initiat din timpul vietii pentru a trece cele 7 vami planetare. In fiecare dintre cele 7 sanctuare se desfasurau ritualuri pentru ca sufletul celui initiat sa traiasca vesnic. Sufletul celui initiat trebuia ca la sfarsit sa se desprinda de corp la fel cum se desprinde o pasare de pamant. Numai pasarea sufletului stia parolele si putea strabate toate vamile ceresti.

La aparitia crestinismului s-a creat o adevarata osmoza intre ritualurile de inmormantare dacice si cele romane. Astfel ca acum mortii erau inhumati si nu incinerati, dar sufletul nu traia in mormant (ca la romani), ci in cer (ca la daci). Mortii se ingropau pe directia E-V.

Ritualul Pasarii Sufletului se mai pastra la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX in zona Carpatilor Meridionali; centrul acestei credinte era, se pare, Muntii Orastiei. In aceasta regiune la capatul mortului se punea un stalp funerar cu motive geometrice, iar deasupra stalpului o pasare de lemn.

Aceste ritualuri se mai pastreaza in prezent doar in satele Purcareti si Ciungul Mare, de la care, urcand, se poate ajunge la Sarmizegetusa Regia.

Obiceiul funerar al pasarii sufletului consta din asezarea unui stalp de lemn la capatul sau la varful caruia era asezata o pasare de lemn, doar in cazul unui barbat insurat, decedat.
Pasarea simboliza sufletul mortului, fiind pastrata cu strictete timp de 40 de zile cat dura inaltarea sufletului la cer. Daca nu era respectata aceasta datina se credea ca sufletul mortului poate intra accidental in alt animal, fiind astfel impiedicata urcarea lui la cer.

Constantin Brancusi, nascut in zona de sud a Carpatilor Meridionali, s-a inspirat din aceste vechi traditii si a dorit sa ridice la Targu Jiu o Coloana nesfarsita dupa modelul stalpilor funerari, iar in varful lui sa aseze o pasare nemuritoare, pasarea sufletului.
Acestea au fost realizate separat: Coloana Infinitului (stalpul funerar) si Maiastra (pasarea sufletului).

This entry was posted on Saturday, October 6th, 2007 at 1:19 pm and is filed under Dacologie, Egiptologie, Spiritualitate. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.