Oliviu… sau poate nu?…

Fara a fi o gluma sau o parodie la fam Flintstone. Intr-o duminica am gasit in raul Lapus 2 obiecte foarte similare ca forma si dimensiuni. Le-am dat unui profesor de istorie sa vada daca sunt simple pietre slefuite de apa sau au fost candva obiecte. Raspunsul: obiecte de ascutit din epoca de piatra. Superb, nu?

Totusi, sunt dintr-o roca moale, asa ca mi-e greu sa cred ca erau folosite pentru a ascuti alte pietre. Mai degraba inclin sa cred ca erau varfuri de sulite (lanci) datorita faptului ca in partea opusa varfului, ambele pietre au niste concavitati centrate.

In plus, cautand pe Internet am gasit mai multe varfuri de sulita care aveau acea concavitate folosita pentru o mai buna stabilitate a legaturii dintre manerul de lemn si varful de piatra.

Pentru a ma face bine inteles. Cred cu putere ca aceste pietre sunt obiecte din epoca de piatra din urmatoarele motive:

1. au aceeasi dimensiune
2. au o concavitate centrala in partea opusa varfului
si astea in conditiile in care sunt din materiale diferite

3.  au fost confirmate de un istoric

De cand am gasit cele doua obiecte, intetionez sa ma duc sa mai caut si altele, insa datorita vremii nu am ajuns. Sper sa ma duc cat de curand si sa gasesc alte obiecte din aceeasi epoca.

Venind de la Sarmizegetusa spre casa am tinut neaparat sa intram la Tartaria (jud. Alba, pe drumul ce leaga Orastie de Alba Iulia), unde s-a gasit cea mai veche scriere din lume. Nu detaliez circumstantele gasirii sitului arheologic pentru ca l-am discutat in articolul Sarmizegetusa – drumul meu initiatic. Aici, cercetatorul clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în 1961, trei tablite de lut, dintre care doua sunt acoperite cu reprezentari stilizate de animale, copaci si diferite obiecte. Cea de-a treia, de forma discoidala, cuprinde patru grupuri de semne, despartite prin linii.Observând similitudini între tablitele gasite la Tartaria si scrierile de pe tablitele sumeriene de la Uruk si Djemdet Nasr, cele din urma datând de la sfârsitul mileniului IV si începutul mileniului III î. Hr., specialistii români au luat în considerare ipoteza conform careia si tablitele de la Tartaria ar fi vestigii ale unei scrieri stravechi. Insa acestea sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene, fiind datate din prima jumatate a mileniului IV î.Hr. Astfel, daca se admite ca ele reprezinta intr-adevar scrieri, Tablitele de la Tartaria sunt cele mai vechi scrieri gasite pâna-n prezent.

Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe santierul arheologic de la Tartaria Gura Luncii în momentul descoperirii tablitelor, descoperirea fiind facuta cu putin înainte de încheierea programului de lucru. De asemenea tratamentul la care au fost supuse piesele nu este mentionat în raportul preliminar de sapatura si nu exista fotografii ale pieselor în momentul descoperirii. De asemenea este cunoscut faptul ca N. Vlassa refuza discutii asupra acestui lucru cu colegii sau prietenii apropiati.

Descoperirea tablitelor a stârnit curiozitatea cercetatorilor pe plan mondial si s-a pus problema datarii radiocarbon a pieselor descoperite. Piesele au fost însa introduse dupa descoperire într-un cuptor al laboratorului de restaurare din Cluj si arse, asfel datarea nu mai poate fi efectuata. S-a realizat în schimb o datare a scheletului lânga care s-au descoperit tablitele, rezultând cu aproximatie anul 5500 î. Hr.

Majoritatea semnelor se regasesc în alfabete folosite în principal în zona Mediteraneeana (Fenicia,Grecia,Etruria).Spre exemplu:

• Cadranul 1 situat în sfertul din dreapta jos.Contine doua grupari de semne asezate pe verticala.Grupul din stînga contine semne asezate (cladite) pe verticala:Parcurgînd de sus în jos,semnele ar putea fi:E,V,C.Grupul situat în dreapta lui,este compus similar din semnele:C/S?; L/G??; triunghi(A/D?).

De aceea aspectul global este derutant si a reusit sa pacaleasca o sumedenie de privitori,pentru ca îndreapta privitorul (sa zicem cu permisiunea Dvs.) “neavizat”,(mai precis nefamiliarizat cu bagajul cultural reprezentat în concret de suma tuturor literelor folosite în antichitate), spre o imagine complexa gen “ideograma” (chinezeasca sau nu) !.

• Cadranul 2,aflat în sfertul situat în dreapta-sus,este compus din semnul +++++,care ar putea fi spre exemplu vechiul semn egiptean si sumerian totodata “Se”,deci în pricipiu un semn de tip “S” (S/Se/Su?),dar poate fi interpretat si ca doua semne “Z” alaturate.Semn “Z” (format din doua linii orizontale suprapuse intersectate cu o alta verticala,pe mijlocul primelor doua,cumva apropiat de Z-ul actual)

Apoi sub el avem gruparea lineara de semne: “D D o c” sau “D D o o”. Aspectul neobisnuit al semnului tip “S”,împreuna cu faptul ca în imediata vecinatate se mai afla si celelalte semne din cadran,duc deasemenea la o “chinuire” a privitorului,senzatia fiind aceea de a avera în fata ceva cu aspect “neobisnuit”.

• Cadranul 3 situat în sfertul din stînga-sus,contine semnele H (sub forma arhaica) si semnul P/D?Acest din urma semn poate fi interpretat ca un “R” (în cel mai rau caz “D”:Forma arhaica “în/de scarita” a lui “H”,da senzatia de a avea de a face cu o ideograma.

• Cadranul nr.4 din sfertul situat în stînga-jos,contine semnele:arc cu sageata (sau daca vreti un semn “C”,la care se adauga semnul”+”,si care ar putea fi un semn “Q” (sub forma sa arhaica,prezent sub aceasta forma în unele alfabete),apoi vechiul semn “Z” (format din semnul “=” taiate vertical,de un semn “l”,si în fine doua semne “>>”,ca si doa semne “CC” sau “GG” (”întoarse”),sau simplu C/G?,(dublarea indicînd sfîrsitul textlui)

Pana aici au fost informatii mai mult sau mai putin stiintifice. De acum urmeaza ceea ce am filmat eu:

Dealul de la Tartaria, unde au fost gasite tablitele

Cioburi prin lanul de porumb

Ciob gravat 

Saptamana trecuta am hotarat, impreuna cu Claudia, sotia mea, sa mergem la Sarmizegetusa Regia, faimoasa si misterioasa cetate dacica. Previziunile meteo erau urate de tot pentru ziua cand trebuia sa plecam: furtuna in zona Orastiei. Ezitam daca sa plecam sau nu, insa Claudia, hotarata ca niciodata, a vrut sa plecam. Si am plecat, cu inima putin stransa si cu ochii tot timpul la norii de pe cer. Pe drum, sotia mea a facut Reiki sa ajungem cu bine la Sarmizegetusa. In judetul Alba am intrat la renumita manastire de la Ramet, unde a vietuit (si unde sa pastreaza moastele) sf Ghelasie de la Ramet. Ne-am dus pe un drum groaznic, insa a meritat. Acolo este una dintre cele mai vechi (daca nu chiar cea mai veche biserica) din Ardeal.

Ma rog, de la Ramet am pornit fulger spre Sarmi, obiectivul principal al excursiei noastre. Am ajuns in Orastie, iar de acolo am luat-o spre Cosesti (urmand indicatorul Costesti sicetatile dacice). Pana in Costesti, drumul e asfaltat, bun. De acolo am tinut drumul spre Gradistea de Munte, un catun inspre care nu era nici un indicator. Insa am gasit pe Internet o descriere a traseului si am ajuns cu bine in Gradistea, de unde am plecat mai departe. La 5 km este un ocol silvic, iar pana acolo poti merge cu masina, pe un drum de tara. De acolo mai sunt 5 km pana la cetatea Sarmizegetusa, insa pe drum forestier. Unii, mai curajosi, au incercat sa urce cu masina, eu nu am indraznit, mi-a fost mila de ea. Insa nici unul nu a ajuns pana sus, toti au abandonat masinile pe parcurs.

La 1 km de cetate am avut ocazia sa vad un peisaj si un cer superb. Atunci am inteles de ce Herodot spunea despre daci ca aruncau cu sagetile ca sa alunge norii. Eram aproape de nori, uneori chiar in ei (la propriu, nu la figurat). Aveam senzatia ca doar cu o simpla sulita sau sageata i-am putea muta pe cer dupa dorinta noastra.

Dupa un drum lung am ajuns, intr-un final, la poarta vestica a cetatii, unde am dat de un zid neasteptat de gros pentru acele vremuri. Am trecut prin cetate si pe un drum pavat, ne-am indreptat spre zona sanctuarelor. Pietrele originale din drumul pavat sunt foarte aderente, insa cele puse ulterior sunt extrem de alunecoase. Asa se face ca sotia mea, cum a pus piciorul pe pavaj, a alunecat si a cazut.

Zona sanctuarelor este superba. Inglobeaza vreo 5 sanctuare dreptunghiulare, doua circulare si renumitul disc solar. Ca material de constructie s-a folosit andezitul – o piatra tare si rezistenta, si calcarul – mult mai moale. Ma voi ocupa de sanctuare in urmatoarele mele articole. Ce mi-a mai placut acolo au fost canelele de drenare a apei, care treceau, la un moment dat, printr-un bazin (de colectare?).

Se facea tarziu si vroiam sa ajungem si la Fetele Albe, o cetate situata la 30 min. de drumul pe care am urcat. Era deja tarziu (ora 8 seara), asa ca am luat-o pe drum inapoi. La 20:35 era in dreptul indicatorului spre Fetele Albe. Desi era tarziu, am hotarat sa mergem voiniceste, in speranta ca vom ajunge in mai putin de 30 min. Asa a si fost: am ajuns in 25 min, desi am mers in pas alert. Am trecut printr-o padure de fag, apoi prin una de brad, dese si inalte, incat la un moment dat mi-a fost teama ca daca mai zabovim mult in padure, nu mai ajungem la drum pana a doua zi dimineata. In final am avut noroc si ne-am intors tocmai cand se intuneca. La finalul potecii am vazut o gramada de pietre. Sunt convins ca erau urmele unui turn care apara drumul spre Sarmizegetusa.

Am ajuns in Orastie la 11 noaptea si ne-am invartit prin oras cam o jumatate de ora pana am gasit o pensiune care sa mai aiba locuri de cazare disponibile. In final, pe la miezul noptii am reusit si noi sa ne bagam in pat si sa dormim visand daci si cetati dacice.

Dimineata ne-a intampinat un angajat al pensiunii foarte amabil si deschis. A inceput sa ne spuna ca sunt multi cautatori ale comorilor dacilor. El personal cunoastea muncitori forestieri care s-au afisat intr-o buna zi cu BMW-ul in oras (BMW care nu putea fi castigat din salariul de forestier) sau muncitori necalificati la fabricile din oras care si-au construit peste noapte vile, au pornit afaceri si si-au luat masini scumpe. Zicea ca un coson (o moneda dacica) valoreaza, la prima mana, in Timisoara, 2000 EUR, iar de acolo ia direct drumul Europei. Cei care cauta comorile dacicilor nu sunt atat din Orastie, cat mai ales din Deva, Timisoara si Bucuresti. Atunci am inteles de c, cand noi coboram, la ora 11 in noapte, ura o masina de teren cu numar de HD si o Dacia cu numar de… TM… Era 11 noaptea. Sigur nu mergeau la picnic.

In timp ce omul nostru ne povestea insufletit ceea ce stia el despre comorile dacice, noi am comandat micul dejun. La un moment dta, omul nostru pleaca sa faca curat in camera pe care noi tocmai o eliberasem, iar in 5 minute se intoarce cu ceasul Claudiei. Deci nu a fost o coincidenta faptul ca i-am ascultat povestile si am comandat un mic dejun, cu toate ca noi initial ne grabeam sa ajungem la Tartaria, iar de acolo acasa.

De la Orastie am plecat la Geoagiu, unde am facut o baie, dezamagit de temperatura relativ scazuta a apei termale. Ma asteptam sa fie ca la Felix, insa aici avea doar 32 de grade, mult sub cea de la Oradea. De acolo am plecat la o cascada superba (de apa termala) la iesire din Geoagiu. Trebuie sa recunosc ca baia in cascada mi-a placut de 1000 de ori mai mult decat baia de la stran, mai ales ca era tot apa termala, insa la cascada eram singuri, era liniste si pitoresc.

De la Geoagiu am plecat ata spre Tartaria, localitatea unde in anii ‘60 s-a descoperit cea mai veche scriere in lume, considerata a fi de pe la 5500 i.H. La intrarea in localitate (si intersectia cu drumul national) era un monument despre renumitele tablite. Am intrat in sat si asteptam sa gasim un indicator sau ceva orice care sa ne duca spre locul descoperirii. Nimic. Am intrebat doua doamne daca este ceva (un muzeu, un sit arheologic, orice). Nu este nimic. Ne intoarcem amarati si vedem un car tras de 2 cai. Il intrebam pe proprietar daca stie locul unde s-au gasit tablitele. Noroc! Stia foarte bine! Si chiar mai mult decat mi-as fi imaginat. Ne-a indrumat spre locul respectiv, spunandu-ne de cel putin 5 ori cum sa ajungem pana la un punct si anume izvorul Ghergalau (nume cu rezonante arhaice, dacice, la fel ca Kogaion), izvor unde s-a adapat Decebal cand a fugit din fata romanilor spre Apullum (Alba Iulia). De acolo foarte vag ne-a spus cum sa ajungem pe campul cu tablitele.

Nerabdatori am plecat in directia indicata. Si.. nu am gasit nimic. Stiam ca pe campul respectiv gasesti cioburi de vase vechi. Am batut tot campul unde credeam noi ca r trebui sa fie ceva si… nimic. Adica nu chiar nimic. Am gasit ambalaje de margarina, spray-uri, sucuri etc., dar nu ce cautam noi. Intr-un final vedem un alt car si ii intreb pe stapani unde e campul cu pricina. Era la 500 m mai incolo. Am gasit si izvorul. Si urcand o mica movila (sau delusor), am intrat in lanul de porumb. Incredibil. Fara nici un efort, fara sa faci nici un pas, erau o multime de cioburi. Enorm de multe. Si superbe. Unele, mai putine, erau chiar gravate. Din pacate, terenul respectiv era arat in fiecare an de tractoare, asa ca destul de greu s-ar fi putut reconstitui un vas intreg, insa era evident ca cioburile apropiate apartineau aceluiasi vas. Puteam sa ne dam seama dupa grosimea ceramicii, culoare si textura ei. A fost ceva incredibil. De-abia am asteptat sa le impartasesc tuturor ce am vazut. Unii nu au fost curiosi, alti au fost sceptici. Asa ca scriu macar pe blog…

In final, joi seara am ajuns acasa fericiti de ce am vazut si ce am trait. Duminica… “caldura mare, mon cher”, asa ca mergem la rau. Apa rece, ca in saptamana dinainte plouase intens. Ne-am bagat doar cu picioarele si ne jucam cu pietrele. La un moment dat vad o piatra in forma de cutit (varf de sulita) si o arunc pe mal. La cativa metri departare, gasesc o alta piatra asemanatoare. Evrika! Poate, totusi, sunt ceva obiecte din epoca de piatra. Sanse mici, insa… cine stie?! Au exact aceeasi lungime si aceeasi concavitate in partea mai lata. Coincidenta mult prea mare ca sa fie modelate doar de apa cu atat mai mult cu cat sunt din material diferit. Le-am dat unui bun prieten, Mihai Patrascu, care le-a dus tatalui sau, istoric. Acesta a confirmat. Obiecte din epoca pietrei. Probabil sa fie varfuri de sulita datorita concavitatilor din partea opusa varfului. Mai mult, pledez pentru aceasta optiune pentru ca sunt facute dint-o roca moale, usor de modelat prin lovire cu alte pietre mai tari.

Asa ca am avut o saptamana de vis! Am vazut, am auzit si am trait experiente unice in viata. Merita! Doamne, iti multumsc!

In excursia noastra la Sarmizegetusa, coborand de la cetate am vazut un indicator catre Fetele (Fetzele Albe), un traseu de 30 min. Era deja 20:35, dar ambitiosi am pornit in ritm alert la drum printr-o padure deasa de fag, care apoi s-a transformat intr-o padure si mai deasa de brad. Am stabilit ca daca pana la ora 21:00 nu ajungem la destinatie ne intoarcem. Nu putea risca sa ne prinda noaptea in padurea aceea deasa, cu atat mai mult cu cat la munte se intuneca mai repede. Cand am intrebat la un moment dat cate e ora, Claudia, sotia mea, mi-a spus ca e 21:03 si vedeam un luminis. Speram ca acolo e cetatea. Si, din fericire, acolo era. Plina de iarba. Am incercat sa filmez si sa fotografiez ceva, dar datorita luminii proaste si a cunostintelor mele despre film si fotografie si mai proaste, nu prea am ceva interesant de aratat.

Am extras cateva informatii despre cetate…

Cetatea este situata pe coasta de sud, insorita, a dealului Muncelului, despartita fiind printr-o vale ingusta de inaltimea pe care se pastreaza ruinele Sarmizegetusei Regia. Ea face parte din categoria asezarilor de munte dacice, fiind ridicata pe terase protejate de ziduri din blocuri de calcar, construite in tehnica specifica tuturor fortificatiilor dacice din Muntii Orastiei. Este interesant ca e localizata la mare distanta de surse de apa, astfel incat dacii au fost nevoiti sa construiasca un sistem ingenios de aductiune a apei. Aceasta spre deosebire de Sarmizegetusa, aprovizionata cu apa din 3 izvoare, apa care era decantata si apoi utilizata casnic.

Alaturi de constructiile civile iese in evidenta un sanctuar circular cu stalpi de piatra, descoperit pe terasa a IVa. El a fost distrus, ca si asezarea, in urma unui mistuitor incendiu ce a avut loc in timpul luptelor desfasurate in cadrul celui de-al doilea razboi purtat de armatele romane (105-106 e.n.), care a pus capat existentei statului dac liber. (Acest altar nu l-am putut distinge din iarba, asa ca ii cred pe cuvant pe cei care vorbesc despre el).

Doresc sa aduc in atentia tuturor un citat celebru despre dac din Jordanes, care avea origini dacice:

“Observând înclinatia lor de al asculta în toate si inteligenta lor nativa, el i-a initia aproape în toata filozofia, caci era un maestru priceput în aceasta. El i-a încvatat etica, dezvatându-i de obiceiurile lor barbare i-a instruit în fizica facându-i sa traiasca potrivit cu legile naturii, pe care Gotii (Getii) transcriindu-le le pastreaza pâna azi (sec.Vi) cu numele de Belagines, i-a învatat logica facându-i superiori celorlalte popoare în ce priveste mintea, aratându-le practica, i-a îndemnat sa –si traiasca viata întru fapte bune; demonstrându-le teoria, i-a învatat sa contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor si toata astronomia, lamurindu-i cum creste si scade discul lunii si cu cât globul de foc al soarelui întrece masura rotunjimii pamântului si le-a expus sub ce nume si sub ce semne cele 345 de stele trec de la rasarit la apus, ca sa se apropie sau sa se departeze de polul ceresc.“

Cateva lucruri importante de remarcat aici:

• se vorbeste de globul de foc al soarelui
• se vorbeste de rotunjimea pamantului
•  se vorbeste de polul ceresc

De ce atrag atentia asupra acestor lucruri? Pentru ca la un moment dat, in Evul Mediu, care teoretic trebuia sa fie mai evoluat decat Antichitatea, au fost oameni care au murit pentru aceste cunostinte. Acum 2000 de ani, daci stiau ca soarele si Pamantul sunt rotunde. Iar mai tarziu s-a crezut ca Pamantul este plat, asezat pe patru elefanti sprijiniti pe o broasca testoasa.

Ce concluzii trag de aici?

1. Ca dacii aveau cunostinte extrem de evoluate (iar acest lucru v-a rezulta din mai multe articole de-ale mele)

2. Evul Mediu a reprezentat un regres al omenirii (sper sa am timp o data sa fundamentez aceasta afirmatie)

Cateva fotografii facute in 9 mai pe platoul Bucegilor sunt disponibile la http://picasaweb.google.com/oliviu.matei/Bucegi

Sambata, 9 mai 2008, in drum spre Campina (PH), sotia mea a vut inspirata idee de a opri in Busteni si de a urca cu telecabina in M-tii Bucegi, sa vedem complexul de megaliti cunoscuti sub numele generic de Babele, dintre care se distinge una anume, denumita Sfinxul. Am fost impresionat si intrigat de aceste pietre, despre care unii considera ca sunt rezultat al fortelor naturii, iar altii ca au fost construite de stramosii nostri cu un scop precis in ritualurile lor (de aceeasi parere este si renumitul prof. Grigore Albu Gral).

Am cautat mai multe informatii si in revista Radacini, anul II, nr. 5 din 2003 am gasit un articol interesant despre acest subiect: “Megalitii din Carpati – Sfincsii romanesti”. Conform acestui articol, pe teritoriul Romaniei se gasesc 6 sfincsi, dintre care cel mai impresionant este cel binecunoscut, de pe platoul Bucegilor. Acesti sfincsi sunt:

- la Stanisoara (Cozia)

- la Bratocea (Masivul Ciucas)

- la Pietrele lui Solomon

- la Toplet (Herculane)

- pe platoul Bucegilor: la Piatra Arsa si Marele Sfinx

Sa neu aducem aminte de ciobanul din “Miorita”, care spune ca la nunta/moartea sa va avea “preoti, muntii mari”. Se prea poate sa nu fie doar o banala metafora, ci o realitate mai concreta. Cu atat mai mult cu cat in Carpati cateva zeci de denumiri “Omu” si numerosi “Mosi”, “Babe”, “Iorgovani”, “Uriesi” etc.

Egiptul Antic

Pentru vechii egipteni, sufletul nu avea unitatea si personalitatea pe care noi, crestinii, obisnuim sa le conferim sufletului nemuritor. Pentru ei, sufletul era scindat, comportand o serie de “suflete” care, in sine, nu erau decat aspecte, componente sau subdiviziuni ale activitatii spirituale ale omului in general. Fiecare dintre aceste “suflete” sau subdiviziuni avea o denumire proprie.

1.Ba sau Bai reprezenta “sufletul” propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul pentru ca dupa moarte sa treaca intr-o alta viata. El poate fi inteles, in general, ca o “putere”, ca o “capacitate” a omului. Dupa moartea trupului, ba il paraseste pe om sub chipul unei pasari. Aceasta pasare mijloceste apoi legatura dintre cel raposat din mormant si cei vii. In acelasi timp, ba poate lua si alte chipuri, cum ar fi, de pilda, acela al unei lacuste, care in conceptia vechilor egipteni era tot o pasare.

2.Ka, a doua subdiviziune a activitatii spirituale, constituie, dupa parerea unor cercetatori, un fel de “dublu”, de “chip invizibil” al omului, iar dupa altii o reminiscenta a conceptului de totem primitiv. Insa, cea mai plauzibila parere este aceea potrivit careia ka reprezinta un principiu vital strans legat de trup, care dupa moarte nu paraseste corpul, asemenea lui ba, ci coboara in mormant, pastrandu-se atat timp cat se pastreaza trupul. Din credinta existentei unui ka legat de trup a luat nastere preocuparea deosebita a egiptenilor pentru mumificari si piramide, ca morminte durabile. In eventualitatea ca, totusi, trupul ar fi suferit dupa imbalsamare vreo stricaciune, egiptenii au avut grija sa faca statui cat mai asemanatoare cu defunctii, pentru a oferi posibilitatea lui ka sa locuiasca in ele. In plus, ka trebuia hranit din belsug si ingrijit, pentru a nu veni ca strigoi printre cei vii.

3.Ran reprezenta, de asemenea, o existenta reala de sine, sub forma numelui celui decedat, nume ce trebuia pastrat cat mai mult timp cu putinta pe pamant in memoria descendentilor si pe pietrele funerare. A sterge numele unui raposat de pe mormantul sau echivala cu o mare crima.

4. Akh, ca ultima subdiviziune a activitatii spirituale, reprezenta inima, sediul tuturor faptelor bune sau rele comise. Din acest motiv, la judecata lui Osiris de dupa moarte, inima defunctului era cantarita pe o balanta, spre a vedea daca a savarsit mai multe fapte bune sau rele, daca se va numara printre cei buni sau rai.
Dacii

Dacii aveau o gandire aparte despre moarte, gandire care nu a fost imprumutata de la romani (care credeau ca sufletul celui decedat locuieste in mormant). Ei aveau credinta ca sufletul trebuia sa ajunga cat mai repede in cer, astfel ca trupurile celor morti se incinerau. Imparatia sufletelor nemuritoare pentru daci era in cer.

Distanta pana la cer era parcursa cu ajutorul pasarii sufletului.
Reprezentarea acesteia a fost gasita in incinta sacra de la Sarmizegetusa Regia si in incinta cetatii Fetele Albe, pe semicalotele din calcar alaturi de care sunt reprezentate in relief si 7 orbite planetare.
Pasarea sufletului sculptata pe cele doua fete tesite ale semicalotei este foarte stilizata. Se pot distinge usor gatul pasarii impreuna cu varfurile aripilor indreptate spre cer.

In Incinta sacra, sufletul era initiat din timpul vietii pentru a trece cele 7 vami planetare. In fiecare dintre cele 7 sanctuare se desfasurau ritualuri pentru ca sufletul celui initiat sa traiasca vesnic. Sufletul celui initiat trebuia ca la sfarsit sa se desprinda de corp la fel cum se desprinde o pasare de pamant. Numai pasarea sufletului stia parolele si putea strabate toate vamile ceresti.

La aparitia crestinismului s-a creat o adevarata osmoza intre ritualurile de inmormantare dacice si cele romane. Astfel ca acum mortii erau inhumati si nu incinerati, dar sufletul nu traia in mormant (ca la romani), ci in cer (ca la daci). Mortii se ingropau pe directia E-V.

Ritualul Pasarii Sufletului se mai pastra la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX in zona Carpatilor Meridionali; centrul acestei credinte era, se pare, Muntii Orastiei. In aceasta regiune la capatul mortului se punea un stalp funerar cu motive geometrice, iar deasupra stalpului o pasare de lemn.

Aceste ritualuri se mai pastreaza in prezent doar in satele Purcareti si Ciungul Mare, de la care, urcand, se poate ajunge la Sarmizegetusa Regia.

Obiceiul funerar al pasarii sufletului consta din asezarea unui stalp de lemn la capatul sau la varful caruia era asezata o pasare de lemn, doar in cazul unui barbat insurat, decedat.
Pasarea simboliza sufletul mortului, fiind pastrata cu strictete timp de 40 de zile cat dura inaltarea sufletului la cer. Daca nu era respectata aceasta datina se credea ca sufletul mortului poate intra accidental in alt animal, fiind astfel impiedicata urcarea lui la cer.

Constantin Brancusi, nascut in zona de sud a Carpatilor Meridionali, s-a inspirat din aceste vechi traditii si a dorit sa ridice la Targu Jiu o Coloana nesfarsita dupa modelul stalpilor funerari, iar in varful lui sa aseze o pasare nemuritoare, pasarea sufletului.
Acestea au fost realizate separat: Coloana Infinitului (stalpul funerar) si Maiastra (pasarea sufletului).

Din cursul prof. Grigore Albu Gral, conspectat de d-na Stela Lombrea.

 La 608, într-un razboi din Dobrogea, Zalmoxes a fost luat prizonier de greci. Este rascumparat de tracul Mnesarhos, cel mai mare bogatas ionian, stapân al insului Samos si tata al lui Pitagora. Acest Mnesarhos a scapat multi traci de la scavia în Grecia, care era extrem de dura. Zalmoxis a avut el însusi un noroc fiind cumparat de Mnesarhos. La Mnesarhos în casa se facea metalurgie; nu în casa, în atelierele lui. La Mnesarhos se faceau vase de epoca care strabateau Mediterana si nu numai. Era unul dintre cei mai mari armatori de vase din epoca. La Mnesarhos exista o mare productie de vase ceramice cu insemne tracice care, ulterior, au ajuns din Grecia, ca insemne ale grecilor, când de fapt fusesera luate din traditia veche traca. De altfel, pâna si zeii sunt cumparati de aici.

      Se naste Pitagora. Zalmoxis ajunge sclav învatator – sclav dascal cum îi spuneau grecii – a lui Pitagora si, la vârsta de 15 ani, Pitagora este un fel de Pascal al antichitatii. El descopera teorema care-i poarta numele, la 14 ani. El descopera tabla înmultirii, care pe vremea respectiva era o treaba. Si preia de la Zalmoxis principalele concepte despre foc, în jurul caruia construieste o adevarata filozofie mistica de mai târziu. La 15 ani a lui Pitagora, Mnesarhos se declara multumit de munca prestata de Zalmoxis si-l elibereaza. În Grecia se facea acest lucru de catre patroni, daca patronii erau multumiti de activitatea dascalului sclav, la vârsta de 15 ani ai copilului. Asta se petrecea cam prin 567-568, dupa care Zalmoxis, eliberat din sclavie, încearca o miscare filozofica în Atena. Dar, pe parcursul unui an, se convinge ca grecii n-au nevoie de filozofie, grecii au nevoie de un imperiu economic si altele erau interesele decât gândirea, în aceasta lume a sec. al V-lea grecesc.

      De aici pleaca în Orient, ajunge în slujba lui Iacob, sub numele de Melchisedec. Ajuta capetenia evreiasca într-o serie de razboaie cu vecinii sai. Acesta câstiga toate razboaiele si-l rasplateste cum se cuvine pe tracul Zalmoxis, cu numele de Melchisedec. Melchisedec înseamna cel care stie sa întinda curse. Zalmoxis se întoarce în Tracia cu bani multi si pune bazele propriului concept Kogayon si propriei conceptii axyonism care sta la baza sfintei Traditii românesti.

      Zalmoxis este primul reformator al traditiei pretracice si tracice pâna la el. Primul lucru, Zalmoxis este creatorul limbii române. El este cel care da numele de român, si nu Roma, acestui popor, de la myn, eu, si romyn, eul adapostitor, adica eul fetal. Acest lucru se face înlocuindu-se vechiul nume al eului folosit de atlanti, lomyn sau eul legator. De la eul legator se obtine lumina, lumea, iluminarea, strailuminarea si lumânarea, ca instrument de dumirire asupra conceptelor care rezulta de aici. De la eul român apare rumânitatea, ca sistem de robie si apare rumeneala, ca prosperitate.

Sambata am fost la Tg Mures, iar prietena mea, Claudia, a facut propunerea sa mergem la Castelul Huniazilor de la Hunedoara. Am fost incantat de idee pentru ca eu doream sa ajung la Sarmizegetusa Regia, renumita cetate dacica. Dupa un obicei pe care mi l-am format de curand, am tras o runa in legatura cu plecarea noastra. A iesit Ehwaz, ceea ce sugera ca nu vom atinge obiectivul calatoriei noastre sau ca vom fi dezamagiti. Totusi am hotarat sa plecam.

(more…)