Oliviu… sau poate nu?…

Zilele trecute am aflat de o tehnica de protectie energetica. Mi-a spus-o un prieten bun – Florin Ciurte, un specialist in ezoterism.

Ne imaginam pe raza de actiune a atacatorului un scut reflector care reflecta raza inapoi (fara sa o disperseze). Concomitent imprimam informatia “atunci sa ma mai atingi tu pe mine si imi vei face rau cand s-a intalni cerul cu pamantul” (facandu-se semnul crucii). In acelasi timp scutul se misca cu viteza acceleranta catre sursa micsorand distanta dintre tine si atacator. Ne imaginam ca scutul merge cu viteza invers proportionala cu distanta, adica cu cat e mai aproape de sursa cu atat e atras ami repede catre ea ca sa il loveasca atat de repede incat subconstientul lui sa nu apuce sa decodeze informatia pentru a se apara de ea.

Mi se pare o metoda puternica. Ramane de vazut ENF-ul ei, pe care nu am timp sa il masor acum. Astept eventuale pareri.

Azi e 1 martie. Si incepe luna primaverii, a cadourilor si a femeii. Dar mai incepe ceva: Anul Nou. In traditia veche, anul incepe la 1 martie, odata cu primavara. De acolo obiceiul Plugusorului, practicat in mijlocul iernii. E evident ca e anacronic. In plus, anul nu poate incepe cand noaptea e mai mare, frigul mai puternic si natura e moarta. Anul si lumea renaste impreuna cu natura, la 1 martie, prima zi de primavara. Tot asa cum ziua nu incepe la miezul noptii, ci odata cu rasaritul soarelui.

Azi incep zilele babelor. In functie de ziua aleasa, asa va fi tot anul. De ce acest criteriu sa fie abia dupa ce au trecut 2 luni din an? Din nou, e evident faptul ca Anul Nou era la 1 martie.

Martisorul este tot un simbol al Anului Nou. O legenda spune ca de 1 martie, Soarele, care fusese prizonier al zmeului, a fost eliberat. Si in amintirea acestui fapt se poarta martisorul, format dintr-un fir rosu, simbol al dragostei si sacrificiului tanarului care a eliberat Soarele, iar albul este simbol al ghiocelului, al primaverii.

Din 2000 pana in 2002 am trait in Olanda, doi ani si jumatate plini de invataminte din toate punctele de vedere. Am avut ocazia sa am colegi din toata lumea si de toate religiile: crestini, evrei, musulmani, budhisti, hindusi etc. Traiam in acelasi camin, studiam la aceeasi universitate si ne intelegeam perfect. Seara mai stateam la povesti si vrand-nevrand, dupa ce epuizam celelalte subiecte de discutie, ajungeam la religia fiecaruia cu singurul scop de a-l cunoaste mai mult pe cel din fata noastra. Asa am aflat ca o colega e… zoroastriana. Nu a vrut sa imi spuna ce religie are, mi-a dat doar un indiciu: e nascuta in Iran, iar adeptii religiei lor sunt foarte putini cam numar. Aveam in cap ceva cu “zoro…”, dar imi era jena sa spun ca sa nu creada ca ii confund religia cu Zorro. Insa stiam ca e prima religie monoteista din lume. A fost surprinsa ca stiam acest lucru, zicand ca sunt primul care auzise de religia ei care numaa doar cateva (zeci sau sute de) mii de membri. Am fost foarte incantat!

Aveam doi colegi din Indonezia: Toto din Jakarta si Vovo din Bandung. De cate ori aud de atentate in Indonezia ma gandesc la ei. De ce? Pentru ca Toto era catolic, iar Vovo musulman, dar erau prieteni la catarama. Desre Vovo am aflat tarziu ca e musulman, cand il vedeam in fiecare dimineata la ora 6 iesind de la dusuri cu pantalonii suflecati. (Eu mergeam la serviciu la ora aceea, ca avea cale lunga de mers). Nu am realizat imediat ce se intampla cu Vovo, dar aoi mi-am dat seama ca isi spala picioarele si manca inainte de rasaritul soarelui in perioada ramadanului. De ziua lui a dat o petrecere si a cumaparat, printre altele, si bere. Doar foarte putini stiam ca e musulman si nu bea alcool. Dar nu i-a desconsiderat pe colegi si i-a servit cu tot ce si-ar fi putut dori ei.

Toto era catolic. Tatal lui la fel. Fratii lui si bunicul erau musulmani. Interesant, nu? Mi-a povestit intr-o seara tarzie ca tatal sau, la 10 ani, i-a spus bunicului ca vrea sa fie catolic. Evident, intrebarea fireasca a fost:

- De ce?

- Pentru ca imi place atitudinea si felul de a fi al preotilor catolici si vreau sa fiu ca ei.

Ca urmare a unui raspuns atat de matur din partea unui copil de doar 10 ani, i s-a incuviintat sa fie catolic, desi intreaga familie era musulmana. La randul sau, tatal le-a permis copiilor sa-si aleaga religia, astfel ca unii erau catolici, altii musulmani. Si iata ca se poate trai in armonie, chiar daca in aceeasi familie convietuiesc mai multe religii. Importanta este mentalitatea si deschiderea. Acea familie era cu adevarat geniala, nu?

La serviciu aveam un coleg hindus, Krishnan Subramanian. Vorbeam de traditiile fiecaruia, iar eu m-am laudat cu ciorba noastra de burta. I-am dus si lui o mostra. Eram tanar si fara minte, nu stiam ca hindusii venereaza vitele. Iar el a fost suficient de diplomat sa nu imi dea cu ea in cap; si nici nu mi-a spus ca nu mananca. A dus-o acasa si… a facut ce a vrut cu ea.

Sunt doar cateva experiente traite de mine cu oameni de diferite religii. Fiecare dintre ele dovedeste inca o data ca se poate trai in armonie, importanti fiind oamenii, nu religiile; gandurile si iubirea, nu manipularea in numele unei doctrine sau al alteia.

Titlul acestui articol suna ciudat: soarele nu mai e de mult considerat zeu, nici macar de religiile cele mai conservatoare. Ei bine, el a ramas, totusi, in subconstientul colectiv ca generatorul de viata, ca un zeu.

Toti ne ghidam dupa ora, iar in mediul urban acest lucru a dus la extragerea noastra din bioritmul lumii. Insa in mediul rural, viata are un ritm solar. De multe ori ma pun la drum in jurul orei 5 dupa-masa si parcurg multe sute de kilometri. De toamna pana primavara, bunicii ma cearta ca de ce plec noaptea si nu pornesc mai devreme. Iar vara ma lauda ca pornesc la ore rezonabile, cu toate ca ora e aceeasi. Degeaba le explicam ca pornesc la aceeasi ora, ei nu vroiau sa auda. Tarziu am inteles ca ei se ghideaza dupa soare. Iarna la ora 5 e noapte, vara e inca lumina afara. Iarna pornesc tarziu, vara pornesc bine. Ei sunt solari, eu sunt ancorat de limbile ceasului. Daca pe bunica o intrebi vara cat este ora, o sa raspunda ceva de genul “is doua ceasuri de-acele bolunde”. Chiar daca ora de vara a fost (re)introdusa in 1979, bunicii nu s-au putut acomoda cu ea. Tot ciclul cotidian este translatat cu o ora in perioada de vara, pentru a corespunde soarelui: pranzul e la ora 1-2 in loc de 12-1, animalele sunt hranite la 4-5 in loc de 3-4 etc. Tot la tara, tot vara, viata se desfasoara in principal in jurul cositului si a uscarii fanului, asa ca ai ocazia sa auzi de multe ori sintagme de genul “sfantul soare”. Nu e o erezie, ci o recunoastere a importantei solare.

Dar, de fapt, de unde mi-a venit mie ideea acestui articol? Treceam pe Valea Izei si a vazut troite maramuresene mai noi, cu Iisus Hristos. Orice obiect arhitectural din Maramures are obligatoriu funia vietii si motivul solar, fie facut din franghie, in modelele arhaice, fie, mai nou, reprezentat explicit. Asa erau si troitele acestea. Mi s-a parut geniala asocierea lui Iisus Hristos cu Soarele. Pentru ei, Hristos si Soarele sunt sinonime. Cu siguranta e un melanj de religii solare precrestine si crestinism. Mi-a adus aminte de troparul Nasterii Domnului:

Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru,
Rasarit al lumii, Lumina cunostintei,
Ca întru Dânsa ‘ceia ce slujeau stelelor,
De la stea s-au învatat sa se închine Tie
Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine,
Rasaritul cel de sus.
Doamne, marire Tie!

Adica insasi biserica il asociaza pe Hristos cu Soarele in sensul ca El este: “rasarit al lumii”, “rasaritul cel de sus”, “soarele dreptatii”. Aici, “soare” si “zeu” sunt sinonime. Imposibil sa nu inlocuim subconstient “soarele dreptatii” cu “Domnul dreptatii” sau “zeul dreptatii”, din culturile elena si latina. Iata o transformare frumoasa in subconstientul colectiv a zeului Soare in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Bisericile maramuresene sunt pline de motive sculptate solare si florale. De ce? Pentru ca sunt tot reminiscente animiste, din vremuri cand oamenii se inchinau la soare si al spiritele naturii (ale plantelor, animalelor, grotelor etc.). In subconstientul lor colectiv, biserica este doar un alt loc de inchinare, care a inlocuit piscurile muntilor si copacii inalti. Dar oamenii si-au adus zeii cu ei.

Un alt aspect important: halourile sfintilor din icoane. SRR a impamantenit ideea ca halourile reprezinta aurele lor. Posibil. Insa din alte surse rezulta faptul ca halourile au aparut in vremea lui Constantin cel Mare, care a fost obligat sa adopte religia crestina (nu a facut-o de bunavoie, ci din motive politice). Iar pentru a supravietui vechea religie a imperiului, sfintii din icoane au primit halourile respective. Adica sunt asociati cu sorii (zeii). Din pacate nu am dovezi stiintifice clare si irefutabile nici in sensul unei teorii, nici a celeilalte.

Ce am vrut sa arat in acest articol? Faptul ca soarele inca este un element central a spiritualitatii colective, chiar daca s-a dorit inlocuirea lui cu alte elemente (d.e. crestine). Si e normal acest lucru, pentru ca pe baza lui ne sculam in fiecare dimineata si ne culcam seara, ne trezim la viata primavara si incepem sa hibernam toamna.

Cineva imi vorbea foarte frumos despre faptul ca citind si studiind Biblia inseamna a vorbi cu Dumnezeu. A fost mirat ca eu am citit Biblia si… gata, nu o studiez zilnic. Mea culpa, dar asa e. A facut un efort mare cand am citit-o si pot spune ca de atunci nu ma atrage decat punctual, pentru a-mi clarifica mie insumi anumite aspecte. Motivele pentru care nu consider Biblia ca fiind fundamentul axiomatic al acestei lumi l-am discutat in acest articol.

Altadata m-as fi simtit prost sa fie cineva mirat ca nu citesc Biblia zilnic, insa acum nu am astfel de probleme si am spus de ce. In plus, modul meu de comunicare cu Dumnezeu difera putin in sensul in care citind Biblia ar echivala cu un monolog, nu? Sau cu un flux de date unidirectional. Asta nu e comunicare in adevaratul sens al cuvantului, nu? Eu sunt de formare inginer, asa ca nu vad sensul vorbei fara rost. In plus, sunt adeptul sf Efrem Sirul, care zice ca “duhul [...] grairii in desert nu mi-l da mie“. Asa ca incerc sa comunic cu Dumnezeu cum pot, cum stiu si in modul care corespunde structurii mele intelectuale si sufletesti. Asa ca incerc sa comunic:

• ajutandu-i pe cei care au nevoie, atat doar ca de ceva timp am stabilit ca nu mai dau cersetorilor nimic, iar de atunci, cu mici exceptii m-am tinut de legamant. L-am incalcat o singura data, dar mi-am dat seama prea tarziu, asa ca sunt absolvit de vina.
• facand Reiki celor care imi cer;
• ascultandu-i pe cei care au nevoie de asta
• facandu-mi treaba cat pot de bine
• tinandu-mi cursurile la universitate cat mai complete, cu informatii cat mai noi si bune
• apreciindu-i pe cei din jurul meu
• acordandu-le din timpul meu apropiatilor
• prin rugaciune
• prin meditatie, nu neaparat mistica, ci asupra frumusetilor acestei lumi si a celeilalte. A propos, este un acatist de multumire pe aceasta tema superb.
• descoperind latura buna a oamenilor, chiar daca aceasta pare ingropata adanc in noroi

Incerc sa imi amintesc ceea ce aspus Iisus: “întrucât ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut“. Si ma mai ghidez dupa ce a spus Osea: “voiesc mila, nu jertfa, si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot“.

Multa lume isi bazeaza sistemul axiomatic existential pe baza Bibliei. Adica, daca Biblia zice asa, inseamna ca asa e. Un lucru bun. Insa multi fac greseala sa considere ca Biblia este singurul mesaj al lui Dumnezeu catre oameni si singura sursa de adevar. Acest lucru nu pot sa il accept.

Mai intai pentru ca Dumnezeu nu i-a vorbit doar lui Moise, ci mai multor oameni. Biblia e formata din carti (scripturi) cu mai multi autori, scrise pe o perioada intinsa de timp. Sa presupun ca doar cei 40 de prooroci ai Vechiului Testament au fost atat de buni incat sa merite mesajele de la Dumnezeu, mi se pare aberant. Au fost fondatori de religii atat inainte de Moise si Iisus, cat si dupa. Buddha, Zoroastru si Mahomed sunt doar cateva exemple.  Si ei au fost oameni evoluati, carora le-a vorbit Dumnezeu intr-un fel sau altul.

Din nou, mi-e imposibil sa accept ca lista oamenilor buni s-a terminat cu apostolii. De 2000 de ani nu s-a nascut nici un om suficient de evoluat care sa spuna adevaruri despre Dumnezeu, prin care sa comunice Dumnezeu?! Nu cred.

In plus, nu pot accepta Biblia ca fiind un fundament axiomatic de netagaduit din cateva motive:

• Carti ale Vechiului Testament considerate apocrife, sunt acceptate ca fiind canonice de catre crestini pe motiv ca ar prooroci venirea lui Iisus. Un exemplu este cartea lui Daniel, care spune ca va veni arhanghelul Mihail, de aici a si aparut in crestinismul timpuriu o secta care spunea ca Iisus este intruparea arhanghelului Mihail.
• Cele 4 evanghelii (impreuna cu celelalte carti) ale Noului Testament au fost alese la mai bine de 100 de ani de la Iisus. Sa ne gandim ca acum ar trebui sa alegem scrierile adevarate despre rascoala de la 1907. Am putea face-o? Mi-e greu sa cred. Si asta in conditiile in care exista o multime de marturii din acea perioada, pe cand acum 2000 de ani, dovezile istorice (in special scriptice) erau minimale.
• Recent s-a dovedit irefutabil (in masura in care acest lucru este posibil in conexiune cu istoria) faptul ca nu toate epistolele pauline au fost scrise intr-adevar de apostolul Pavel. Iata o dovada a faptului ca selectia cartilor canonice ale Noului Testament nu este perfecta.
• O mare parte a Bibliei (Vechiul Testament) a fost scrisa in ebraica, o limba redusa ca numar de cuvinte. D.e. toate fructele “barry” (strawberry, blacberry) sunt desemnate prin “berry”. Am dat un exemplu din engleza pentru ca e mai la indemana. Un alt exemplu renumit este notiunea de “familie”, utilizata atat cu sensul restrans de “familie”, cat si extins de “rude”. De aici au aparut o multime de inadvertente in traducere si de erezii care au dus chiar la infiintarea de noi secte crestine.
• Tot in ebraica lipsesc semnele de punctuatie si majusculele. E cat se poate de evident faptul ca semnele de punctuatie au un rol fundamental in exprimarea scrisa. Ei bine, acestea lipsesc in ebraica veche. De aici au rezultat alte inadverente. Lipsa majusculelor a dus la o libertate in traducerile ulterioare, libertate folosita in concordanta cu scopul traducatorului. Mai exact, multe texte considerate profetice si care se refera la “uns” sunt traduse prin “Uns” sau “Mesia” pentru a-L desemna pe Iisus Hristos (in psalmi sunt o multime de astfel de cazuri).  Recomand Biblia tradusa si adnotata de IPS Bartolomeu Anania, unde aceste cazuri sunt explicate.
• Bibliile pe care le avem noi sunt rastraduceri ale traducerilor. Adica acum se traduce avand ca punct de plecare cate editii din diferite limbi. Sa nu uitam ca la bza lor stau cele 2 editii considerate initiale (latina si greaca) care, la randul lor, sunt probabil traduceri ale unor versiuni in limbile semitice. Cartile Vechiului Testament inca pot fi traduse mult mai exact decat cele ale Noului Testament pentru ca in cazul lor inca exista versiunile evreiesti, pastrate si utilizate de catre “poporul lui Dumnezeu”. Un exemplu de rastraducere este a celebrei fraze: “Eu sunt alfa si omega”. Iisus le-a vorbit evreilor, asa ca ma mir ca El sa fi vorbit in greaca. Iar in ebraica, prima si ultima litera a alefbetului (alfabetului ebraic) sunt alef si tav, fiecare cu o semnificatie foarte clara. Pe cand alfa si omega nu au nici o semnificatie mistica sau religioasa. Un articol pe aceasta tema gasiti aici.

Imi place sa-l cunosc pe Dumnezeu:

• studiind scrierile altor popoare si religii
• citind evangheliile apocrife. In cartile scrise in Occident, nu mai exista analize teologice care sa nu ia in calcul si aceste evanghelii, bineinteles cu observatia ca nu sunt canonice.
• citind alte carti cu teme religioase sau spirituale (mult) mai recente de 2000 de ani. Oameni buni exista si acum, insa trebuie sa fim noi insine suficient de buni sa ii vedem si sa ii acceptam. Dar daca noi suntem niste amibe din punct de vedere spiritual, cum sa vedem mai departe de noi?! Sa luam ca exemplu pe Tolstoi: Parintele Serghi, Invierea, Despre Dumnezeu si om. Niste opere margnifice; si Tostoi e doar unul.
• bucurandu-ma de ce a lasat Dumnezeu, fie ca e o floare, o femeie sau un munte superb. Si,cum am spus intr-un articol anterior, regasindu-L in fiecare om.
• regasindu-L in arta, fie ea pictura, muzica sau literatura (sau alta forma de arta). Orice artist bun traieste intens opera sa si multi simt ca prin ei se exprima Dumnezeu. Dar, din nou, trebuie sa fim noi capabili sa vedem aceste lucruri.
• meditand asupra tuturor lucrurilor: lume, viata, om, eu insumi, Dumnezeu.

In mod catgoric nu vreau sa distrug Biblia, insa vreau sa deschid ochii celor care nu vad altceva. Biblia este o carte de capatai, dar nu singura. Am auzit de o intalnire religioasa la care s-a vorbit despre importanta punctuatiei in Biblie. De acord, dar in care Biblie??? La un moment dat circula pe Internet un fisier in care era gasit versetul de mijloc al Bibliei. L-am citit, nu l-am respins, dar nici nu l-am acceptat. Versiuni diferite ale Bibliei are capitole si versete diferite. Toata lumea cunoaste exemplul psalmului 50, care in unele versiuni apare ca fiind 51 datorita impartirii unui psalm precedent (nu mai retin care) in doua parti.

Am remarcat tendinta oamenilor de a-L cauta pe Dumnezeu, de a incerca sa urce spre El. Frumos lucru! Stiu ca exista doua abordari – una rasariteana si una apuseana – una bazata pe contemplare si una pe experienta. Rasputin a propus o cale inedita – aceea de mantuire prin pacat, adica de a pacatui pana cand obosim de rau si incepem sa ne inaltam. Deci exista mai multe cai catre Dumnezeu.

Cautarile acestea presupun existenta unui Om undeva acolo, sus, departe, spre care incepem sa tindem. Nu avem pretentia ca Il ajungem, pentru ca e departe, deci traim un vesnic urcus. Foarte comod psihic, pentru ca nu pot fi suparat de o evolutie lenta. Pur si simplu spre infinit nu pot ajunge, pot doar tinde (asta ne invata Newton si Leibniz, fondatorii calculului diferential). Senzatia mea este ca plasandu-l pe Dumnezeu acolo, sus, departe, nu facem decat sa amanam ceva foarte apropiat. Este pe principiul: “de maine ma apuc de…” sau “de maine nu mai fac…”. Este o forma de comoditate, oarecum.

Eu am cautat o alta cale: nu ascendenta, sper Cer, ci descendenta, inspre noi insine, inspre Dumnezeul si Dumnezeirea din noi. Ca sa revin la Newton si la Leibniz, propun inlocuirea infinitilor mari, cu infinitii mici (asta pentru matematicieni). Stim ca Dumnezeu este in absolut fiecare dintre noi prin aceea scanteie divina numita “spirit”, scanteie care nu a fost murdarita de pacatul originar, asa cum “umbra nu se uda prin apa”. Imi place mult comparatia asta asupra careia sunt de acord atat ortodocsii, cat si catolicii. Asa ca de ce sa incep un drum pe care nu ma astept sa il termin, cand il am pe Dumnezeu in mine?! Unde a fost El atata timp, iar eu nu am stiut? Tot in interiorul meu, parte din mine. Insa de la nastere am adaugat straturi de educatie, restrictii, cunostinte, informatii despre lumea aceasta, straturi care L-au ingropat. Tot ce am eu de facut e sa inlatur straturile astea si sa gasesc eul primordial, cel pur si curat. Ce inseamna aceasta? Inseamna ca trebuie sa ma redescoper. Trebuie sa ma iubesc, sa ma cunosc, sa ma accept, sa nu ma judec inutil. Nu am spus ca trebuie sa fiu narcisist sau ipohondru, insa toti avem frustrari, neimpliniri si complexe. Eliminandu-le, ne apropiem de Eul nostru si, implicit de Dumnezeul din noi.

In ianuarie 2009 am fost in Nepal si mi-a placut enorm salutul lor, cu mainile impreunate in dreptul inimii si cu o usoare inclinare, acompaniata de cuvantul “Namaste”. Tradus, aceasta inseamna “Dumnezeul din mine il recunoaste si saluta pe Dumnezeul din tine”. Superb, nu? Aceasta ma face sa vad fiecare om ca pe o parte a Dumnezeirii, din care sunt si eu o mica farama. In acest fel il vedem peste tot si in fiecare moment. Il descoperim, si e tangibil si accesibil.

Pentru mine, calea propusa aici e mai simpla decat celelalte, clasice. Imi place pentru ca apropiindu-ma de Dumnezeu ma apropiu de mine insumi.

Povesteam intr-o zi foarte entuziasmat despre dans. Eram incantat de o nunta la care am dansat mult. Insa un coleg penticostal mi-a dat cu tifla direct: “Nu te inteleg cu dansul; nu e nimic altceva decat niste pasi”. M-am intrebat mult daca asta a fst concluzia gandirii lui sau i-a fost inoculata de catre “frati”.

Indiferent, dansul e mai mult decat niste pasi ca de plimbare. Se danseaza de cand lumea. Se danseaza si in Vechiul, si in Noul Testament. Se danseaza la bucurie, dar si la suparare. Crestinismul, fiind fondat de Iisus pe cruce, are o tenta mai suparata, mai pesimista. Dar asta nu exclude dansul. Miscarea in jurul mesei in mijlocul bisericii la cununie simbolizeaza dansul de bucurie al intregii lumi la intemeierea unei noi familii. Acelasi “dans” de bucurie apare la hirotoniri.

Dansul este o manifestare spirituala si o arta, totodata. Pacat ca unii nu inteleg acest lucru. Orice forma de frumos este un mod de a ne apropia de Creator, indiferent de religie. Si aceasta include si dansul. Mai mult, hindusii au dansuri spirituale si spiritualizate. Paulo Coelho descrie efectual spiritual al dansului in “Tiganca”, in care personajul principal este o tiganca de origine romana.

Asa ca dansul merita experiementat intr-o forma sau alta. Merita!

Am observat de ceva timp o ciclicitate a mesajelor pe care le primesc pe acest blog. Asa am dedus ca interesul oamenilor pentru subiectele discutate aici (in general spirituale) difera mult. Sunt perioade in care primesc zilnic cateva mesaje, urmate de perioade cand nu primesc nici un mesaj cateva saptamani la rand.

Am senzatia ca lumea este preocupata de aceste subiecte in functie de vreme. De exemplu, de cand a inceput ploaia in intreaga tara, mesajele curg. Atunci cand a fost vreme buna, nu primeam nici un mesaj. Asa imi pot explica de ce zonele cele mai pline de spiritualitate din lume sunt cele vitrege (Tibet, Anzi etc), pe cand cele care se bucura de soare… doar se bucura de soare.

Cred ca toamna este anotimpul intoarcerii inspre noi, pe cand primavara este sezonul exteriorizarii si expansiunii. Iarna ne facem timp pentru noi insine, iar vara exploram si ne bucuram de lume, de viata de natura. Mai tin fenomenul sub observatie, savad in ce masura se confirma.

Azi dimineata am primit un mail de la cineva care doreste sa creasca spiritual, o persoana capabila, cu scopuri mari. Spunea ca in jurul sau sunt doar oameni care nu au nimic de-a face cu spiritualitatea, iar mersul la biserica nu il ajuta in evolutie. Doresc sa detaliez subiectul pentru ca sunt doua confuzii mari, pe care le-am intalnit si cu alte ocazii.

In primul rand, fiecare evolueaza pe cont propriu, nu in contul altora. Faptul ca te invarti intre preoti nu te face nici preot, nici un bun crestin. Doar singuri ne putem ridica, prin eforturi proprii si continue. Lumea din jurul nostru se va schimba odata cu evolutia noastra. Daca cei care ne inconjoara nu au nimic de-a face cu spiritualitatea, inseamna ca in momentul asta pe acesti oameni ii meritam. Dorinta de evolutie e primul pas. Dupa ce incepem sa crestem, prietenii si anturajul se va schimba in concordanta cu schimbarile din noi.

Mersul la biserica nu este un mod de evolutie; poate fi cel mult o baza. Meditam pe teme crestine ? Postim? Citim carti sfinte (filocalii, pateric, Biblia etc)? Incercam sa ii urmam pe sfinti? Am incercat vreodata rugaciunea inimii? Ne spovedim cu adevarat? Asta inseamna evolutie – ceea ce facem noi insine.

Orice facem noi insine spre binele nostru sufletesc si al celorlalti se numeste evolutie spirituala, nu manifestarile exterioare.