Portalul educational HoliSun EdOnline.ro este intr-o permanenta adaptare la nevoile utilizatorilor. Pentru a face acest portal cat mai util, va rugam sa raspundeti unui scurt sondaj. In urma acestui sondaj, domeniile voastre de interes vor fi reprezentate mai bine pe EdOnline.ro. Totul depinde de voi!
Sondajul este disponibil aici.
“Idiotul” l-am citit imedia dupa “Parfumul” lui Sueskind. In timp ce cea de-a doua carte e scris aproape exclusiv intr-un registru olfactiv, prima e prin excelenta vizuala, teatrala. Dostoievski e innebunit dupa miscarile teatrale; personajele se actioneaza ca pe scena; fiecare capitol se incheie ca un act al unei piese de teatru, amplu. Te astepti sa auzi aplauze, iar actorii sa se incline in fata spectatorilor. Personajele din fiecare scena se misca independent, pe diverse planuri, intre care autorul schimba in functie de circumstante de parca ar avea o telecomanda.
Idiotul asta e un personaj ireal, as indrazni sa spun, daca nu as avea si eu (din fericire) astfel de prieteni. Si in parte parte impartasesc soarta printului Miskin. Atat doar ca lumea isi da seama de calitatile lor si nu ii considera idioti (Doamne, fereste!). Mi se pare ca printul e, de fapt, Nehliudov intors din Siberia, acesta fiind personajul principal al “Invierii” lui Tolstoi. Cei doi mari clasici rusi au fost contemporani, iar cu toate acestea nu s-au intalnit niciodata. Dar se pare ca ambii au fost preocupati de etica si de caracterele din high-life-ul rusesc (moscovit si petersburghez). Inalta societate e identic descrisa de cei doi scriitori, iar personajele principale parca incearca sa o schimbe, desi, evident, nu reusesc.
Am savurat romanul lui Dostoievski de la prima pana aproape la ultima pagina, cand am avut senzatia ca autorul a pierdut controlul personajelor. Le-a impins atat de departe, incat nu a mai avut ce face cu ele decat se le faca sa dispara (prin moarte, disparitie, fuga etc.), ca si cum s-ar fi descotorosit de ele, apoi scuturandu-si palmele usurat. Nu cred ca romanul ar fi putut avea un alt final. Categoric e cel mai bun, dar Dostoieski s-ar fi putut opri mai repede si sa indrepte lucrurile pe un fagas mai bun, mai apoteotic. Ultima scena mi-ar fi placut sa fie in stil de teatru, dar scriitorul nu mai are rabdare in actul asta, isi matura personajele de pe scena. Nu spun ca ar fi trebuit sa fie un hapy-end hollywoodian, dar parca as fi vrut mai multa responsabilitate in managementul personajelor. Dupa ce pe parcursul a sute de pagini creeaza cateva tensiuni erotice (fara nici o vulgaritate doar prin legaturi de iubire) care te tin pana la sfarsitul cartii, parca ti-ai dori si o finalizare, nu? Intr-un fel sau altul, dar sa fie mai transant, oarecum. E singurul lucru pe care am sa-l reprosez lui Dostoiesvki referitor la “Idiotul”.
Intr-o libarie mi-au cazut ochii pe o carte – “Dansatoarea din Izu”, de Yasunari Kawabata, laureat al premiului Nobel. Am vrut sa o citesc pentru ca nu citisem pana atunci autori japonezi si mi s-a parut interesant. Pe coperta spunea ca e vorba de zbuciumul primei iubiri a unui tanar indragostit de o dansatoare dintr-un grup ambulant.
Mi-a fost aproape imposibil sa gasesc sentimentele personajului principal si cu atat mai putin zbuciumul lui. Probabil datorita diferentelor culturale intre noi si japonezi. Sau, probabil, datorita lipsei mele de experienta cu autorii asiatici.Cu toate acestea a fost o experienta frumoasa studiul cartii, in primul rand pentru ca pe tot parcursul ei am avut senzatia ca nu citesc un alfabet latin, ci pe cel japonez, atat e de condensat totul. Parca ii auzeam vorbind cu ajutorul cuvintelor lor cvasi-mono-silabice si repezite. Cum putea eu percepe dragostea unui astfel de om, o dragoste exprimata intr-o limba succinta, de parca ar contine doar esente si cuvinte cheie, cand noi, europenii, credem ca limba perfecta pentru iubire e franceza, o limba baroca, muzicala si plina inflorituri si jocuri lingvistice?
Dar pe langa toata povestea asta de iubire adolescentina au razbatut doua lucruri care mi-au placut: jocul de go si cel de “5 in linie”, cum il stim noi (nu imi amintesc denumirea japoneza a lui). Iar aceste jocuri sunt practicate de toate personajele povestirii, indiferent de varsta sau pozitie sociala. Lucrarea a fost scrisa in jurul anului 1920, deci acum aproape 100 de ani. Probabil ca nu intamplator japonezii sunt o natiune mare si puternica, cu o crestere economica foarte mare. Sunt hotarat sa imi invat si eu copii sa practice go, pe care eu nu l-am mai jucat din scoala generala, dar de care mi se face din ce in ce mai dor.
Am citit in ultimul timp o serie de carti, dar nu am avut timp sa scriu despre ele. Ieri mi-a atras cineva atentia ca am cam uitat de blog, asa ca voi comenta o parte dintre cartile care mi-au placut.
Azi vreau sa scriu despre “O zi din viata lui Ivan Denisovici”, de Soljenitin. Pana acum nu l-am citit pe acest scriitor, desi auzime foarte multe despre el. Noroc cu o prietena care mi-a dat cartea. Si a fost o delectare sa o citesc.
Ce m-a uimit la ea este faptul ca atmosfera prezentata era uimitor de similara cu cea descrisa in cartile despre Auschwitz (“I survived Auschwitz”, “5 ani la Auschwitz” etc.). A trebuit sa fac un efort intelectual sa nu asociez “O zi…” cu Auschwitz. Banuiesc ca orice univers concentrationar este la fel, indiferent ca e german sau rusesc, ca e in Polonia sau Siberia.
M-a mai surprins un lucru: sistemul penitenciar siberian nu pare sa fi evoluat de la Dostoievski la Soljenitin. Indiferent ca e vorba de “Amintiri din casa mortilor” sau de “O zi…”, teroarea si opresiunile sunt foarte similare, iar efectul asupra condamnatilor – identic. Dar, spre deosebire de Dostoievski, care pare suparat pe sistemul concentrationar, desi a fost vinovat, Soljenitin nu spune nimic despre motivele condamnarilor. Nici nu lasa senzatia ca s-ar fi simtit nedreptatit, desi, se spune, orice detinut se crede nevinovat si nedreptatit, nu numai in vorbe, ci in adancul sufletului sau. Mi-am dat seama ca Soljenitin a fost nevoit sa faca acest lucru pentru a putea trece de cenzura, cartea aparand in 1967, daca nu gresesc, deci in plin regim comunist. Iar parcurgand cartea, se simte ca ii lipseste acest lucru. Banuiesc ca autorul a s-a simtit inecat si a tusit mult pana a terminat de scris cartea, neputand striga in gura mare ceea ce il durea pe el. Sunt curios cum sunt cartile scrise in exil si cele de dupa 1990, cand a putut sa spuna exact ceea ce vroia.
Unul dintre cei mai in voga scriitori contemporani este, evident, Paulo Coelho. L-am citit prima data acum multi ani (prin 2000-2001) si de atunci tot apari carti de-ale lui. Eu am citit o parte dintre ele, dar cred ca mi-am format o parere destul de clara despre el si subiectele lui. Cu toate acestea nu pot sa spun daca Coelho este un scriitor bun, unul comercial sau are doar o echipa de marketing foarte puternica in spate.
De ce spun asta? Pentru ca nu reusesc sa imi dau seama daca este genial sau e batut in cap. In primul rand, fiecare carte trateaza un subiect clar, legat de spiritualitate. Si e frumos si convingator. Si toate se invart neaparat in jurul povestii personale a fiecaruia, poveste care e un metamotiv al lui Coelho. Si asta e ok, ca doar e tema obsedanta a autorului. Subiectele sunt suficient de bine alese astfel incat sa fie accesibile tuturor, cu efort intelectual minim, suficient cat sa ne simtim bine ca intelegem cartea, dar nu sa avem senzatia banalitatii pana la plictis. Dar ce nu pot eu pricepe e cum in cadrul aceluiasi roman gasesti o tema buna, motive superbe si scene grotesc de idioate.
Mai exact, in Alchimistul apare la un moment dat un prin al Salemului. Este motivul care mi s-a parut genial. Mai intai ca acesta contribuie mult la aerul de poveste al cartii, dar in spate se ascund simboluri puternice. “Salem” este vechiul (primul) nume al Ierusalimului si totodata se traduce “pace” (versiunea ebraca actuala e “shalom“). Ei bine, printul pacii este ceea ce ortodocsii numesc “Domn al pacii”, adica Iisus Hristos. Mergand mai in vechime, un domn al Salemului a fost Melchisedec, dupa a carui randuiala a fost fundamentata preotia lui Hristos (vezi explicatia paulina care stipuleaza ca Iisus este “preot in veac, dupa randuiala lui Melchisedec”). Intalnirea personajului principal cu printul Salemului (fie el Melchisedec, Iisus Hristos sau orice alt mare rege, ca David sau Solomon) este, evident, de bun augur. Dar in acelasi roman, se explica faptul ca, punand o cochilie la ureche auzim marea deoarece ea este obarsia scoicii. Sa-mi fie iertat. Suna poetic aceasta explicatie si probabil ca acum cateva sute de ani ar fi fost considerata revelatoare. Dar nu mai tine in zilele noastre. Nu ai nevoie de multa fizica sa pricepi ca e o aberatie si nu consider ca sunt necesare explicatii suplimentare pe aceasta tema.
Zahir este un roman initiatic (ca multe altele ale lui Coelho) in care personajul principal descopera iubirea adevarata (crestinii o numesc christica). Din nou, o tema frumoasa si bine elaborata, desi mie mi-a lasat senzatia ca nu se insista suficient pe ea. Iar ca sa o duca la capat cumva, in ultima scena personajul accepta faptul ca sotia lui e gravida cu altcineva si face acest lucru din iubirea aceea sublima, de care vorbeste si Pavel: “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt“. Mie mi se pare putin fortata si greu digerabila. Dar probabil ca nu am eu capacitatea de a accepta acest lucru datorita involutiei mele. Insa in acelasi roman, niste tineri care au reusit sa se elibereze de pattern-urile comportamentale moderne (sau “urbane”, ca sa folosim un termen la moda) au legat niste panglici ca si cum ar fi o portiune de drum in lucru. Si au facut asta ca sa vada reactia oamenilor care, bineinteles, le-au ocolit, fara sa se gandeasca ca sunt niste delimitari ale unui perimetru unde nu se lucreaza. Soc! Ce ar fi trebuit sa faca oamenii. Sa rupa panglicile? Mi-as si imaginat oameni grabiti catre serviciul lor, cu gandurile lor. Cine se gandeste de ce este o panglica in drum? Nimeni. Ca sa iti pui problema asta si mai ales pe aceea de a bloca drumul cu o panglica, trebuie sa ai minte odihnita, nu gluma. Iar ca sa faci din asta o scena de roman… incalificabil. Mai ales ca tii partea tinerilor odihniti mental. Are si tineretea teribilismul ei, cu care sunt perfect de acord, dar ma gandeam ca Paulo Coelho a trecut prin lume si nu degeaba.
Astfel ca inca nu stiu ce sa cred despre Coelho. Nu stiu daca e bun sau prost. Stiu doar ca Vrajitoarea din Portobello mi-a placut. Probabil ca sunt influentat si de faptul ca tiganca e romanca. Probabil. Dar imi place la nebunie tema romanului: dansul ca mijloc de manifestare si evolutie spirituala. Orice forma de arta e un astfel de mijloc, dar dansul e discutabil in crestinism datorita destinului trist al lui Hristos. Am dezbatut subiectul asta intr-un articol mai vechi.
Azi e 1 martie. Si incepe luna primaverii, a cadourilor si a femeii. Dar mai incepe ceva: Anul Nou. In traditia veche, anul incepe la 1 martie, odata cu primavara. De acolo obiceiul Plugusorului, practicat in mijlocul iernii. E evident ca e anacronic. In plus, anul nu poate incepe cand noaptea e mai mare, frigul mai puternic si natura e moarta. Anul si lumea renaste impreuna cu natura, la 1 martie, prima zi de primavara. Tot asa cum ziua nu incepe la miezul noptii, ci odata cu rasaritul soarelui.
Azi incep zilele babelor. In functie de ziua aleasa, asa va fi tot anul. De ce acest criteriu sa fie abia dupa ce au trecut 2 luni din an? Din nou, e evident faptul ca Anul Nou era la 1 martie.
Martisorul este tot un simbol al Anului Nou. O legenda spune ca de 1 martie, Soarele, care fusese prizonier al zmeului, a fost eliberat. Si in amintirea acestui fapt se poarta martisorul, format dintr-un fir rosu, simbol al dragostei si sacrificiului tanarului care a eliberat Soarele, iar albul este simbol al ghiocelului, al primaverii.
Saptamana trecuta mi-a fost recomandata o carte – Parfumul, a lui Patrick Suskind. Am luat-o mai mult din respect pentru cea care mi-a recomandat-o, desi coperta era a unui roman siropos, cu toate ca era editata de Humanitas. Am inceput sa citesc primele 2-3 pagini si nu am mai putut-o lasa din mana. Humanitas nu a prins deloc esenta romanului, a facut o coperta comerciala (?) si niste recenzii la fel. Urasc atunci cand o carte buna e distrusa de niste recenzii groaznice. Dar, ma rog…
De ce mi-a placut cartea? Pentru ca e scrisa in totalitate in registrul olfactiv. Intregul roman este o descriere de olfactii, foarte putine scene vizuale, iar cele auditive lipsesc aproape complet. E impresionant sa mirosi Parisul secolului al XVIII-lea pe cateva pagini, nu sa il vezi. Nu am mai intalnit o asemenea experienta. Ma gandeam cum ar arata o carte scrisa intr-un registru gustativ sau tactil.
Despre ce e vorba in carte? Despre un copil nascut si crescut in conditii dificile, dar care are mirosul deosebit de fin si isi doreste sa devina parfumier si sa distileze cele mai fine mirosuri pe care cunoaste. Care sunt mirosurile cele mai fine? Mirosul fetelor tinere, pure. (Nu are nimic sexual, doar simbolic si nu cred ca are nevoie de comentarii.) Pentru visul lui face toate sacrificiile necesare. Mai mult, fiecare persoana cu care i se intersecteaza viata moare dupa plecarea lui. E tot un sacrificiu, dar al celorlalti, nu? Singura care moare mult mai tarziu e doica ce l-a crescut. (Oare de ce?) Iar finalul e apoteotic. Dupa ce reuseste sa distileze mirosul a 25 de fete tinere, fecioare (si scapa de o sentinta la moarte), se intoarce la Paris, in locul in care s-a nascut si se da cu acel parfum. Este mancat de pleava societatii, “din dragoste”. Adica:
- dupa ce isi atinge visul nu mai are motiv de trait si se sacrifica pe el insusi
- moare in locul in care se naste (imi plac romanele in bucla inchisa)
- cersetorii, prostituatele si infractorii simt mirosul acela pur, de fete nevinovate si simt dragostea (evident, fara sa constientizeze motivul). Astfel ca, o singura data in viata, simt si ei acel sentiment sublim.
Frumos, nu?
Acum sa ma plang putin si de editura, pe care o respectam mult:
Dar trecand peste aspecte proaste ale editiei, romanul e grozav (si captivant, ca sa folosesc un termen din critica literara de marketing).
Biblioteca Judeteana Petre Dulfu, Baia Mare în parteneriat cu Editura Tritonic, Bucuresti deruleaza în zilele de 11-12 noiembrie 2009 editia a II-a proiectului „Sa ne cunoastem scriitorii contemporani”.
Scopul proiectului este de a diversifica oferta de servicii catre cititorii tineri si de a strânge legaturile cu bibliotecile scolare întru acelasi scop nobil, lectura ca mod de viata.
Tema propusa pentru aceasta editie este: „Crime si investigatii între literatura si realitate” si-i avem ca invitati pe: scriitoarea de romane politiste si fantasy, Oana Stoica – Mujea de la Bucuresti, un criminalist de la Serviciul de Crime si Investihgatii din cadrul IPJ MM, d-l Bogdan Hrib – directorul Editurii Tritonic, Bucuresti si scriitorul portughez Luis Miguel Rocha.
Obiectivele specifice acestei editii sunt: cunosterea scriitoarei Oana Stoica – Mujea, stimularea memoriei si a abilitatilor investigative, cunoasterea unui criminalist si a activitatii de investigatii criminale, provocarea tinerilor de a-si exprima public ideile apreciative sau critice, formarea si dezvolatrea gustului pentru lectura.
Partenerii bibliotecii -institutii scolare sunt:
1.Colegiul National Vasile Lucaciu, director Delia Pop, bibliotecar- Diana Ionescu
2.Colegiul National Gheorghe Sincai, director Ioan Muresan, bibliotecar- Angela Mester
3.Colegiul National Mihai Eminescu, director Marius Craciun, bibliotecar- Maria Visovan
4.Liceul Teoretic Emil Racovita, director Dana Glodeanu, bibliotecar – Gabriela Curtuzan
5.Liceul de Arta, director Cristina Nemes Bota, bibliotecar-Helga Fortuber
6.Colegiul Economic Nicolae Titulescu, director Aneta Carpov, bibliotecar Ludmila Klocza
7.Liceul Teoretic Nemeth Laszlo, director Vlaicu Susana, bibliotecar Ivás Edith
8.Grup Scolar C.D.Nenitescu, director Gabriela Heffler, bibliotecar – Dragomir Garofita.
Prima parte a proiectului “Sa ne cunoastem scriitorii contemporani” editia a II-a cu tema „Crime si investigatii între literatura si realitate”va avea loc miercuri, 11 noiembrie 2009, ora 13.00, la Salonul Artelor al Bibliotecii Judetene Petre Dulfu, Baia Mare. La eveniment sunt invitati câte 10 elevi din fiecare liceu partener, însotiti de bibliotecara scolara. Întâlnirea va debuta cu un concurs pe marginea romanului politist „Indicii anatomice”de Oana Stoica -Mujea. Din cele 8 licee invitate vor participa la concurs 2(doi) elevi care vor fi citit cartea. În paralel cu derularea concursului un elev de la Colegiul National Mihai Eminescu va prezenta, pentru elevii spectatori, un material despre romanul politist ca gen literar. Întâlnirea va avea parte si de cel putin un moment surpriza, pe care, evident, nu vi-l divulgam. Dupa finalizarea concursului scriitoarea Oana Stoica – Mujea va sta fata în fata cu criminalistul invitat împreuna cu care îsi va povesti din experientele profesionale de scriitor si investigator si va raspunde la întrebarile elevilor.
Întâlnirea se va încheia cu anuntarea câstigatorilor si invitatia ca elevii câstigatori sa participe la festivitatea de premiere de joi, 12 noiembrie 2009, ora 13.00, la Salonul Artelor al Bibliotecii Judetene Petre Dulfu, Baia Mare.
Intentia noastra este de a oferi tinerilor un dialog interesant si un schimb de informatii despre cum construieste un scriitor un roman politist, respectiv crima, mobilul crimei si personajele, si cum se investigheaza în realitate o crima. Invitam de asemenea IPJ MM sa ofere tinerilor cu acest prilej informatii utile pe subiecte de interes pentru aceasta vârsta.
Partea a doua a proiectului se va derula joi, 12 noiembrie 2009, ora 13.00 la Salonul Artelor al Bibliotecii Judetene Petre Dulfu, Baia Mare, unde va avea loc o tripla lansare de carte cu 3 autori publicati de Editura Tritonic.
1.Somalia, Mon Amour / al treilea roman din seria Stelian Munteanu – autori Bogdan Hrib si Sofia Matei;
2.Papa trebuie sa moara / volumul II din seria Vatican – autor Luis Miguel Rocha din Portugalia;
3.Regina Elfa - autor Oana Stoica Mujea.
Lansarea va debuta cu oferirea premiilor câstigatorilor concursului desfasurat cu o zi înainte. Premiile vor consta în carti oferite de Editura Tritonic, aceasta fiind, de asemenea, partenera cu noi în proiect.
La lansare vor participa scriitorii: Oana Stoica-Mujea, Bogdan Hrib si portughezul Luis Miguel Rocha. Moderatori: lect.dr.Crina Bud-Facultatea de Litere, UNBM si Corina Sandor-Martin-manager de proiect, Biblioteca Judeteana Petre Dulfu, Baia Mare.
Povesteam intr-o zi foarte entuziasmat despre dans. Eram incantat de o nunta la care am dansat mult. Insa un coleg penticostal mi-a dat cu tifla direct: “Nu te inteleg cu dansul; nu e nimic altceva decat niste pasi”. M-am intrebat mult daca asta a fst concluzia gandirii lui sau i-a fost inoculata de catre “frati”.
Indiferent, dansul e mai mult decat niste pasi ca de plimbare. Se danseaza de cand lumea. Se danseaza si in Vechiul, si in Noul Testament. Se danseaza la bucurie, dar si la suparare. Crestinismul, fiind fondat de Iisus pe cruce, are o tenta mai suparata, mai pesimista. Dar asta nu exclude dansul. Miscarea in jurul mesei in mijlocul bisericii la cununie simbolizeaza dansul de bucurie al intregii lumi la intemeierea unei noi familii. Acelasi “dans” de bucurie apare la hirotoniri.
Dansul este o manifestare spirituala si o arta, totodata. Pacat ca unii nu inteleg acest lucru. Orice forma de frumos este un mod de a ne apropia de Creator, indiferent de religie. Si aceasta include si dansul. Mai mult, hindusii au dansuri spirituale si spiritualizate. Paulo Coelho descrie efectual spiritual al dansului in “Tiganca”, in care personajul principal este o tiganca de origine romana.
Asa ca dansul merita experiementat intr-o forma sau alta. Merita!
Biblioteca Judeteana Petre Dulfu va invita vineri, 15 mai 2009, ora 12.30, în Salonul Artelor la lansarea cartii PUTEREA de Eugen Ovidiu Chirovici, aparuta de curând la Editura RAO. Evenimentul este parte a proiectului Sa ne cunoastem scriitorii contemporani, editia I, dedicata scriitorului, economistului si jurnalistului Eugen Ovidiu Chirovici.
Cine conduce lumea? O întrebare la care de-a lungul istoriei au încercat sa raspunda teologi, politologi, economisti sau adepti ai teoriei conspiratiei. Cartea de fata propune un unghi inedit de abordare a chestiunii de mai sus: o analiza rece si pertinenta a evolutiei PUTERII de-a lungul timpului, pe toate cele trei paliere ale acesteia, militara, economica si simbolica. De la Sumerul antic la Statele Unite ale Americii angajate în razboiul din Irak, de la prima moneda batuta în Ligia anului 600 i.Hr. la mecanismele crizei contemporane, de la opricinika creata de Ivan cel Groaznic la serviciile moderne de informatii, parcurgem odata cu paginile lucrarii de fata un tablou halucinant uneori al nasterii puterii, al coliziunilor între cele trei forme ale acesteia si al modului în care au evoluat în timp. Si mai ales, încerca sa întrezareasca mutatiile pe care viitorul le prefigureza deja printre actorii puterii.
O carte care te ajuta sa vezi si sa întelegi mult mai limpede lumea în care traiesti.
You are currently browsing the archives for the Cultura category.