La sfarsitul lunii iunie am scos o carte de inteligenta artificiala. Nu stiu ce vreau sa scriu acum despre acest lucru. Poate pentru ca eu am scris-o si pot sa spun despre ea, macar ca a aparut. Aceasta este coperta.
Si pentru ca tot am scris de litere si de sermologie, ar fi bine sa explic concepetele pe care le-am folosit si la care voi mai apela.
Sermologia este stiinta literelor. Fiecare litera are o semnificatie care porneste de la o experienta senzoriala cocreta. Fara a intra in detaliu, acestea sunt literele:
1.H – ghesul
2.B – apasarea
3.C – înfigerea
4.D – datul
5.L – legarea
6.M – învlaguirea
7.N – embrionarea
8.P- plamadirea
9.R – adapostirea (pentru rostuire)
10.T – temeieul
11.G – cursul
12.V (din Bh) – viitura
13.K (din Ch) – însufletirea
14.Z (din Dh) – ferecarea
15.L (din Lh) – închegarea
16.M barat (din Mh) – întruparea
17.N barat (din Nh) – nasterea
18.F (din Ph) – patrunderea.
19.R (din Rh) – rostirea; adapostirea prin rostire
20.S (din Th) – angajarea.
21.G (din Gh) – investirea cu titlu. Gheorghe este investit cu titlu.
22.X (din Ch Th, KS) – luarea în stapânire
23.T (din T Ch , TK) – conservarea, pastrul
24.S (din Th Ch, SK) – înfatisarea
25.J (din Dh Ch, ZK) – depunerea.
Voi analiza in acest articol verbul “a fi” din punct de vedere sermologic in 3 moduri: literar (a fi), ardelenesc (a hi) si morosenesc (a si).
Literar (“a fi”)
“A fi” presupune o patrunder, pentru ca sermologic, litera “F” inseamna patrundere. Deci existenta este o patrundere (a unui obiect, om etc. in mediu, intre ceilalti semeni etc).
Ardelenesc (“a hi”)
“H” inseamna ghes (imbold). Adica existenta ardeleanului este un imbold (contrar bancului care spunea ca “pana sa vad melcul… pana sa pun mana pe el… melcul – tzushti pe langa mine” 
) ). Adica ardeleanul are imboldul de a fi, nu traieste doar de dragul de a consuma aerul si de a ocupa spatiul.
Morosenesc (“a si”)
“S” inseamna angajare. Existenta morosanului este o angajare, o implicare si un angajament. Chiar mai mult decat ardeleanl, morosanul are de facut ceva in viata asta inca de la varsta tinere. Se implica in toate, nu e detasat de viata si de existenta. Ei au fost cei care, inainte de ’90 lucrau in Banat si Baragan la taiat spini si ciulini, apoi s-au intors acasa si si-au facut renumitele vile. Tot ei au fost primii plecati in Europa sa castige bani, sa nu se faca de ras in fata comunitatii, pentru ca viata lor este un angajament si o implicare.
Frumos, nu?
Am invatat engleza greu, cand am stat 2,5 ani in Olanda. Si a inceput sa imi placa, apoi sa ma fascineze, in special puterea si greutatea cuvintelor, semnificatiile lor foarte clare si concrete. Am incercat in fel si chip sa inteleg de ce englezii vorbesc asa, de ce olnadezii vorbesc in alt fel, de ce noi, romanii, avem particulaitatile noastre etc. Am pornit de la premisa ca limba este influentata de modul de gandire al poporului, astfel ca limba este o poarta spre psihicul colectiv.
Una dintre intrebarile mele a fost de ce perfectul anumitor verbe (numite “regulate”) se termina in “-(e)d” si a altora nu. Am putut sa-mi lamuresc acest aspect dupa ce am studiat sermologia, adica stiinta literelor si a semnificatiei lor.
Astfel, “D” inseamna dat. Adica verbele regulate sunt date, actiunea lor e finalizata; ceea ce s-a intamplat e dat si trebuie luat ca atare.
Atunci de ce alte verbe nu se termina in “-(e)d”? Sa luam cazuri concrete…
To be – been (a fi – fost), to begin – begun (a incepe – inceput) , to see – seen (a vedea – vazut), to fall – fallen (a cadea – cazut)
Nici unul dintre aceste verbe la trecut nu sunt un dat, nu presupune neaparat o finalizare. Faptul ca ceva a fos, nu inseamna ca nu mai este. Un lucru inceput presupune o continuare; inceperea este o nastere. Faptul ca ceva este vazut, nu este un dat, nu determina ceva, nu schimba cu nimic situatia actuala. Aceste verbe se termina in “N”, care inseamna nastere. Si fiecare dintre aceste verbe presupune o nastere a ceva.
Am analizat in detaliu verbele al caror participiu trecut se termina in “-n”. Insa si in cazul celorlalte verbe neregulate, explicatia este aceeasi.
Frumos mod englezesc de a gandi, nu?
M-a interesat in ultimul timp secretul succesului unei emisiuni tarzii, one-man show – In gura presei, prezentata de Mircea Badea. Si m-a preocupat acest subiect in special pentru ca am vazut clone ale emisiunii si la alte posturi TV (B1 TV, daca nu gresesc), insa nici pe departe cu acelasi succes, desi aparent copia stilul de la Antena 3 (ora tarzie; o oarecare agresivitate si chiar o ascutime a mintii).
Cu toate ca Badea nu transmite informatie deosebit de valoroasa, are mare succes. De ce? Pentru ca transmite sentimente, indiferent despre ce vorbeste. Asa se face ca desi povesteste cum si-a facut buletin (care nu e o stire in sine), el are succes. Pe cand cel de la B1 e agresiv, insa transmite doar ratiune, nici un sentiment. Se da putin destept (desi nu cred ca e cazul), pe cand Badea are talent in a se arata modest (nu cred ca 100% sincer, insa are ceva, totusi).
Aceasta concluzie m-a dus cu gandul la Titu Maiorescu, cel care, dand reteta succesului poetic, spunea acum un secol si jumatate ca tema poeziei trebuie sa fie “un simtimand sau o pasiune”. Adica sentiment.
Deci in jurul lui 1850, Maiorescu stia ca secretul unui mesaj oratoric este sentimentul. Si nu mai detaliez, pentru ca sunt multe cursuri de retorica, unde se vorbeste mult despre si pe langa acest subiect.
Fara a fi o gluma sau o parodie la fam Flintstone. Intr-o duminica am gasit in raul Lapus 2 obiecte foarte similare ca forma si dimensiuni. Le-am dat unui profesor de istorie sa vada daca sunt simple pietre slefuite de apa sau au fost candva obiecte. Raspunsul: obiecte de ascutit din epoca de piatra. Superb, nu?
Totusi, sunt dintr-o roca moale, asa ca mi-e greu sa cred ca erau folosite pentru a ascuti alte pietre. Mai degraba inclin sa cred ca erau varfuri de sulite (lanci) datorita faptului ca in partea opusa varfului, ambele pietre au niste concavitati centrate.
In plus, cautand pe Internet am gasit mai multe varfuri de sulita care aveau acea concavitate folosita pentru o mai buna stabilitate a legaturii dintre manerul de lemn si varful de piatra.
Pentru a ma face bine inteles. Cred cu putere ca aceste pietre sunt obiecte din epoca de piatra din urmatoarele motive:
1. au aceeasi dimensiune
2. au o concavitate centrala in partea opusa varfului
si astea in conditiile in care sunt din materiale diferite
3. au fost confirmate de un istoric
De cand am gasit cele doua obiecte, intetionez sa ma duc sa mai caut si altele, insa datorita vremii nu am ajuns. Sper sa ma duc cat de curand si sa gasesc alte obiecte din aceeasi epoca.
Venind de la Sarmizegetusa spre casa am tinut neaparat sa intram la Tartaria (jud. Alba, pe drumul ce leaga Orastie de Alba Iulia), unde s-a gasit cea mai veche scriere din lume. Nu detaliez circumstantele gasirii sitului arheologic pentru ca l-am discutat in articolul Sarmizegetusa – drumul meu initiatic. Aici, cercetatorul clujean Nicolae Vlassa a descoperit, în 1961, trei tablite de lut, dintre care doua sunt acoperite cu reprezentari stilizate de animale, copaci si diferite obiecte. Cea de-a treia, de forma discoidala, cuprinde patru grupuri de semne, despartite prin linii.Observând similitudini între tablitele gasite la Tartaria si scrierile de pe tablitele sumeriene de la Uruk si Djemdet Nasr, cele din urma datând de la sfârsitul mileniului IV si începutul mileniului III î. Hr., specialistii români au luat în considerare ipoteza conform careia si tablitele de la Tartaria ar fi vestigii ale unei scrieri stravechi. Insa acestea sunt mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene, fiind datate din prima jumatate a mileniului IV î.Hr. Astfel, daca se admite ca ele reprezinta intr-adevar scrieri, Tablitele de la Tartaria sunt cele mai vechi scrieri gasite pâna-n prezent.
Nicolae Vlassa nu a fost prezent pe santierul arheologic de la Tartaria Gura Luncii în momentul descoperirii tablitelor, descoperirea fiind facuta cu putin înainte de încheierea programului de lucru. De asemenea tratamentul la care au fost supuse piesele nu este mentionat în raportul preliminar de sapatura si nu exista fotografii ale pieselor în momentul descoperirii. De asemenea este cunoscut faptul ca N. Vlassa refuza discutii asupra acestui lucru cu colegii sau prietenii apropiati.
Descoperirea tablitelor a stârnit curiozitatea cercetatorilor pe plan mondial si s-a pus problema datarii radiocarbon a pieselor descoperite. Piesele au fost însa introduse dupa descoperire într-un cuptor al laboratorului de restaurare din Cluj si arse, asfel datarea nu mai poate fi efectuata. S-a realizat în schimb o datare a scheletului lânga care s-au descoperit tablitele, rezultând cu aproximatie anul 5500 î. Hr.
Majoritatea semnelor se regasesc în alfabete folosite în principal în zona Mediteraneeana (Fenicia,Grecia,Etruria).Spre exemplu:
De aceea aspectul global este derutant si a reusit sa pacaleasca o sumedenie de privitori,pentru ca îndreapta privitorul (sa zicem cu permisiunea Dvs.) “neavizat”,(mai precis nefamiliarizat cu bagajul cultural reprezentat în concret de suma tuturor literelor folosite în antichitate), spre o imagine complexa gen “ideograma” (chinezeasca sau nu) !.
Apoi sub el avem gruparea lineara de semne: “D D o c” sau “D D o o”. Aspectul neobisnuit al semnului tip “S”,împreuna cu faptul ca în imediata vecinatate se mai afla si celelalte semne din cadran,duc deasemenea la o “chinuire” a privitorului,senzatia fiind aceea de a avera în fata ceva cu aspect “neobisnuit”.
Pana aici au fost informatii mai mult sau mai putin stiintifice. De acum urmeaza ceea ce am filmat eu:
Dealul de la Tartaria, unde au fost gasite tablitele
Se cunosc cele 20 de reguli miltoniene cunoscute si ca fraze (sau trucuri) hipnotice, cu efect puternic asupra interlocutorului. In acest articol vreau sa discut despre sunetele hipnotice.
O serie de sunete brute, neprelucrate, au efecte extraordinare asupra creierului (si nu ma refer doar la cel uman). Partea interesanta este ca acelasi sunet poate fi incurajator sau infricosator, de-a dreptul infiorator. Perceptia depinde doar de pozitia relativa a auditorului fata de sursa sunetului. Ca sa fiu mai clar voi discuta cateva astfel de sunete.
Sunetul generat de cunoscutul stindard dacic, format dintr-un cap de lup si trup de sarpe
Se stie ca acest sunet avea rolul de a-i speria pe dusmani. Insa eu cred ca avea in acelasi timp efectul de a-i imbarbata, incuraja (si chiar hipnotiza) pe daci.
Lovirea scuturilor cu bastoanele, tehnica folosita de ostasi inca din Antichitate, cunoscuta noua din misiunile Jandarmerie
Are exact acelasi efect. Am trait pe viu aceasta experienta. Daca te afli in fata zidului format din scuturi, desi e doar un exercitiu demonstrativ, ti se face pielea de gaina. Daca treci de cealalta parte a zidului, ai senzatia ca esti atotputernic si invincibil.
Strigaturile populare (fluieraturile, piuiturile)
Intrebuintate in cadrul dansurilor populare, aceste fluieraturi, practicate exclusiv de barbati, sunt o dovada, atat pentru protagonist, cat si pentru ceilalti, a barbatiei si puterii lui, indemnandu-i, in acelasi timp, pe toti la bucurie. Aceleasi fluieraturi sunt folosite de ciobani pentru a-i alunga pe lupi.
Eu cred ca aceste sunete, prin simplitatea lor, ajung direct la nivelul neurologic cel mai de jos, la sistemul limbic. Creierul are tendinda normala de a procesa orice date primare si a obtine maximul de informatie. Nivelele neurologice superioare (neocortexul, cred eu ca e vorba de cel frontal) combina senzatiile de la sistemul limbic cu celalalte informatii (d.e. pozitia perceptiva, nu cea spatiala, fata de sursa) si determina sentimentul de teama sau de incurajare. Oricum, datorita faptului ca sunteul ajunge la un nivel neurologic subconstient, are efect hipnotic categoric.
Saptamana trecuta am hotarat, impreuna cu Claudia, sotia mea, sa mergem la Sarmizegetusa Regia, faimoasa si misterioasa cetate dacica. Previziunile meteo erau urate de tot pentru ziua cand trebuia sa plecam: furtuna in zona Orastiei. Ezitam daca sa plecam sau nu, insa Claudia, hotarata ca niciodata, a vrut sa plecam. Si am plecat, cu inima putin stransa si cu ochii tot timpul la norii de pe cer. Pe drum, sotia mea a facut Reiki sa ajungem cu bine la Sarmizegetusa. In judetul Alba am intrat la renumita manastire de la Ramet, unde a vietuit (si unde sa pastreaza moastele) sf Ghelasie de la Ramet. Ne-am dus pe un drum groaznic, insa a meritat. Acolo este una dintre cele mai vechi (daca nu chiar cea mai veche biserica) din Ardeal.
Ma rog, de la Ramet am pornit fulger spre Sarmi, obiectivul principal al excursiei noastre. Am ajuns in Orastie, iar de acolo am luat-o spre Cosesti (urmand indicatorul Costesti sicetatile dacice). Pana in Costesti, drumul e asfaltat, bun. De acolo am tinut drumul spre Gradistea de Munte, un catun inspre care nu era nici un indicator. Insa am gasit pe Internet o descriere a traseului si am ajuns cu bine in Gradistea, de unde am plecat mai departe. La 5 km este un ocol silvic, iar pana acolo poti merge cu masina, pe un drum de tara. De acolo mai sunt 5 km pana la cetatea Sarmizegetusa, insa pe drum forestier. Unii, mai curajosi, au incercat sa urce cu masina, eu nu am indraznit, mi-a fost mila de ea. Insa nici unul nu a ajuns pana sus, toti au abandonat masinile pe parcurs.
La 1 km de cetate am avut ocazia sa vad un peisaj si un cer superb. Atunci am inteles de ce Herodot spunea despre daci ca aruncau cu sagetile ca sa alunge norii. Eram aproape de nori, uneori chiar in ei (la propriu, nu la figurat). Aveam senzatia ca doar cu o simpla sulita sau sageata i-am putea muta pe cer dupa dorinta noastra.
Dupa un drum lung am ajuns, intr-un final, la poarta vestica a cetatii, unde am dat de un zid neasteptat de gros pentru acele vremuri. Am trecut prin cetate si pe un drum pavat, ne-am indreptat spre zona sanctuarelor. Pietrele originale din drumul pavat sunt foarte aderente, insa cele puse ulterior sunt extrem de alunecoase. Asa se face ca sotia mea, cum a pus piciorul pe pavaj, a alunecat si a cazut.
Zona sanctuarelor este superba. Inglobeaza vreo 5 sanctuare dreptunghiulare, doua circulare si renumitul disc solar. Ca material de constructie s-a folosit andezitul – o piatra tare si rezistenta, si calcarul – mult mai moale. Ma voi ocupa de sanctuare in urmatoarele mele articole. Ce mi-a mai placut acolo au fost canelele de drenare a apei, care treceau, la un moment dat, printr-un bazin (de colectare?).
Se facea tarziu si vroiam sa ajungem si la Fetele Albe, o cetate situata la 30 min. de drumul pe care am urcat. Era deja tarziu (ora 8 seara), asa ca am luat-o pe drum inapoi. La 20:35 era in dreptul indicatorului spre Fetele Albe. Desi era tarziu, am hotarat sa mergem voiniceste, in speranta ca vom ajunge in mai putin de 30 min. Asa a si fost: am ajuns in 25 min, desi am mers in pas alert. Am trecut printr-o padure de fag, apoi prin una de brad, dese si inalte, incat la un moment dat mi-a fost teama ca daca mai zabovim mult in padure, nu mai ajungem la drum pana a doua zi dimineata. In final am avut noroc si ne-am intors tocmai cand se intuneca. La finalul potecii am vazut o gramada de pietre. Sunt convins ca erau urmele unui turn care apara drumul spre Sarmizegetusa.
Am ajuns in Orastie la 11 noaptea si ne-am invartit prin oras cam o jumatate de ora pana am gasit o pensiune care sa mai aiba locuri de cazare disponibile. In final, pe la miezul noptii am reusit si noi sa ne bagam in pat si sa dormim visand daci si cetati dacice.
Dimineata ne-a intampinat un angajat al pensiunii foarte amabil si deschis. A inceput sa ne spuna ca sunt multi cautatori ale comorilor dacilor. El personal cunoastea muncitori forestieri care s-au afisat intr-o buna zi cu BMW-ul in oras (BMW care nu putea fi castigat din salariul de forestier) sau muncitori necalificati la fabricile din oras care si-au construit peste noapte vile, au pornit afaceri si si-au luat masini scumpe. Zicea ca un coson (o moneda dacica) valoreaza, la prima mana, in Timisoara, 2000 EUR, iar de acolo ia direct drumul Europei. Cei care cauta comorile dacicilor nu sunt atat din Orastie, cat mai ales din Deva, Timisoara si Bucuresti. Atunci am inteles de c, cand noi coboram, la ora 11 in noapte, ura o masina de teren cu numar de HD si o Dacia cu numar de… TM… Era 11 noaptea. Sigur nu mergeau la picnic.
In timp ce omul nostru ne povestea insufletit ceea ce stia el despre comorile dacice, noi am comandat micul dejun. La un moment dta, omul nostru pleaca sa faca curat in camera pe care noi tocmai o eliberasem, iar in 5 minute se intoarce cu ceasul Claudiei. Deci nu a fost o coincidenta faptul ca i-am ascultat povestile si am comandat un mic dejun, cu toate ca noi initial ne grabeam sa ajungem la Tartaria, iar de acolo acasa.
De la Orastie am plecat la Geoagiu, unde am facut o baie, dezamagit de temperatura relativ scazuta a apei termale. Ma asteptam sa fie ca la Felix, insa aici avea doar 32 de grade, mult sub cea de la Oradea. De acolo am plecat la o cascada superba (de apa termala) la iesire din Geoagiu. Trebuie sa recunosc ca baia in cascada mi-a placut de 1000 de ori mai mult decat baia de la stran, mai ales ca era tot apa termala, insa la cascada eram singuri, era liniste si pitoresc.
De la Geoagiu am plecat ata spre Tartaria, localitatea unde in anii ’60 s-a descoperit cea mai veche scriere in lume, considerata a fi de pe la 5500 i.H. La intrarea in localitate (si intersectia cu drumul national) era un monument despre renumitele tablite. Am intrat in sat si asteptam sa gasim un indicator sau ceva orice care sa ne duca spre locul descoperirii. Nimic. Am intrebat doua doamne daca este ceva (un muzeu, un sit arheologic, orice). Nu este nimic. Ne intoarcem amarati si vedem un car tras de 2 cai. Il intrebam pe proprietar daca stie locul unde s-au gasit tablitele. Noroc! Stia foarte bine! Si chiar mai mult decat mi-as fi imaginat. Ne-a indrumat spre locul respectiv, spunandu-ne de cel putin 5 ori cum sa ajungem pana la un punct si anume izvorul Ghergalau (nume cu rezonante arhaice, dacice, la fel ca Kogaion), izvor unde s-a adapat Decebal cand a fugit din fata romanilor spre Apullum (Alba Iulia). De acolo foarte vag ne-a spus cum sa ajungem pe campul cu tablitele.
Nerabdatori am plecat in directia indicata. Si.. nu am gasit nimic. Stiam ca pe campul respectiv gasesti cioburi de vase vechi. Am batut tot campul unde credeam noi ca r trebui sa fie ceva si… nimic. Adica nu chiar nimic. Am gasit ambalaje de margarina, spray-uri, sucuri etc., dar nu ce cautam noi. Intr-un final vedem un alt car si ii intreb pe stapani unde e campul cu pricina. Era la 500 m mai incolo. Am gasit si izvorul. Si urcand o mica movila (sau delusor), am intrat in lanul de porumb. Incredibil. Fara nici un efort, fara sa faci nici un pas, erau o multime de cioburi. Enorm de multe. Si superbe. Unele, mai putine, erau chiar gravate. Din pacate, terenul respectiv era arat in fiecare an de tractoare, asa ca destul de greu s-ar fi putut reconstitui un vas intreg, insa era evident ca cioburile apropiate apartineau aceluiasi vas. Puteam sa ne dam seama dupa grosimea ceramicii, culoare si textura ei. A fost ceva incredibil. De-abia am asteptat sa le impartasesc tuturor ce am vazut. Unii nu au fost curiosi, alti au fost sceptici. Asa ca scriu macar pe blog… 
In final, joi seara am ajuns acasa fericiti de ce am vazut si ce am trait. Duminica… “caldura mare, mon cher”, asa ca mergem la rau. Apa rece, ca in saptamana dinainte plouase intens. Ne-am bagat doar cu picioarele si ne jucam cu pietrele. La un moment dat vad o piatra in forma de cutit (varf de sulita) si o arunc pe mal. La cativa metri departare, gasesc o alta piatra asemanatoare. Evrika! Poate, totusi, sunt ceva obiecte din epoca de piatra. Sanse mici, insa… cine stie?! Au exact aceeasi lungime si aceeasi concavitate in partea mai lata. Coincidenta mult prea mare ca sa fie modelate doar de apa cu atat mai mult cu cat sunt din material diferit. Le-am dat unui bun prieten, Mihai Patrascu, care le-a dus tatalui sau, istoric. Acesta a confirmat. Obiecte din epoca pietrei. Probabil sa fie varfuri de sulita datorita concavitatilor din partea opusa varfului. Mai mult, pledez pentru aceasta optiune pentru ca sunt facute dint-o roca moale, usor de modelat prin lovire cu alte pietre mai tari.
Asa ca am avut o saptamana de vis! Am vazut, am auzit si am trait experiente unice in viata. Merita! Doamne, iti multumsc!
In excursia noastra la Sarmizegetusa, coborand de la cetate am vazut un indicator catre Fetele (Fetzele Albe), un traseu de 30 min. Era deja 20:35, dar ambitiosi am pornit in ritm alert la drum printr-o padure deasa de fag, care apoi s-a transformat intr-o padure si mai deasa de brad. Am stabilit ca daca pana la ora 21:00 nu ajungem la destinatie ne intoarcem. Nu putea risca sa ne prinda noaptea in padurea aceea deasa, cu atat mai mult cu cat la munte se intuneca mai repede. Cand am intrebat la un moment dat cate e ora, Claudia, sotia mea, mi-a spus ca e 21:03 si vedeam un luminis. Speram ca acolo e cetatea. Si, din fericire, acolo era. Plina de iarba. Am incercat sa filmez si sa fotografiez ceva, dar datorita luminii proaste si a cunostintelor mele despre film si fotografie si mai proaste, nu prea am ceva interesant de aratat.
Am extras cateva informatii despre cetate…
Cetatea este situata pe coasta de sud, insorita, a dealului Muncelului, despartita fiind printr-o vale ingusta de inaltimea pe care se pastreaza ruinele Sarmizegetusei Regia. Ea face parte din categoria asezarilor de munte dacice, fiind ridicata pe terase protejate de ziduri din blocuri de calcar, construite in tehnica specifica tuturor fortificatiilor dacice din Muntii Orastiei. Este interesant ca e localizata la mare distanta de surse de apa, astfel incat dacii au fost nevoiti sa construiasca un sistem ingenios de aductiune a apei. Aceasta spre deosebire de Sarmizegetusa, aprovizionata cu apa din 3 izvoare, apa care era decantata si apoi utilizata casnic.
Alaturi de constructiile civile iese in evidenta un sanctuar circular cu stalpi de piatra, descoperit pe terasa a IVa. El a fost distrus, ca si asezarea, in urma unui mistuitor incendiu ce a avut loc in timpul luptelor desfasurate in cadrul celui de-al doilea razboi purtat de armatele romane (105-106 e.n.), care a pus capat existentei statului dac liber. (Acest altar nu l-am putut distinge din iarba, asa ca ii cred pe cuvant pe cei care vorbesc despre el).
You are currently browsing the Oliviu… sau poate nu?… weblog archives for July, 2008.