Oliviu… sau poate nu?…

Una dintre cele 20 de reguli miltoniene este cea a lui “nu-i asa?”. Aceasta spune ca o afirmatie succedata de “nu-i asa?” este mai puternica, de-a dreptul hipnotica. Se spune ca succedarea propozitiei de “nu-i asa?” este chiar mai puternica decat precedarea ei de aceeasi sintagma. Nu sunt deloc convins de acest lucru. Intr-adevar, s-ar putea sa smulga un raspuns (pozitiv) din partea interlocutorului, dar nu mai mult decat atat. Este vorba de PROGRAMARE NEURO-LINGVISTICA, fondata in tarile vorbitoare de engleza. Tot ce tine de NEURO functioneaza cam in toate limbile, insa ce tine de LINGVISTICA nu are acelasi impact in orice limba. Exemplu concret: in engleza se spune “You did that, didn’t you?” (Ai facut aia, nu-i asa?), “You were there, weren’t you?” (Ai fost acolo, asa-i?), “You sang that song, didn’t you?” (Ai cantat acel cantec, nu-i asa?).

Efectul aici este lingvistic, nu neurologic, si are loc datorita repetitiei verbului, nu datorita integoratiei. Chiar daca e cazul din al treilea exemplu (Ai cantat, nu-i asa?), este vorba de o repetitie a verbului datorita faptului ca “to do” este intim legat de toate celelalte verbe in engleza.

Deci regula lui “nu-i asa?” se “traduce” in romana prin repetitie, fie ea negata sau nu.

La Palatul Dogilor din Venetia am fost socat la vederea unei centuri de castitate. Aveam senzatia ca aceste centuri sunt mai mult legende si bancuri decat realitate. Insa ele au existat.

“Numita si cingatoarea florentina (deoarece primele modele au fost produse in Italia)… Secolul al XII-lea este perioada cand centura de castitate incepe sa se raspandeasca. Apoi primeste si alte nume, cum ar fi “cingatoarea lui Venus”, “lacatul puritatii” sau “chilotii de fier”. Cea mai veche descriere a unei centuri florentine apare intr-o enciclopedie militara, Bellifortis, publicata in 1405.

Insistenta unui barbat ca sotia sa poarte centura de castitate in lipsa lui nu era considerata un tratament dur.

Dispozitivelor li s-a facut reclama pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea (rolul lor se transformase intre timp, fiind acela de a le impiedica pe femei sa se masturbeze).”

Acest articol l-am gasit in ziarul Gandul, unde este o fotografie a exact aceleasi centuri. Sa inteleg ca italienii astia sunt atat de focosi sau ca italiencele sunt rele de musca?!

addthis_url = ‘http%3A%2F%2Favenir.ro%2Fcalator%2F%3Fp%3D335′; addthis_title = ‘Centura+de+castitate’; addthis_pub = ‘adivoicu’;

Daca ne uitam la cativa oameni comunicand, vom observa cum tind sa se imite unii pe altii. Cand oamenii interactioneza si incep sa stabileasca un raport intre ei, deseori exista o similitudine intre comportamentele manifestate. Vor incepe sa adopte posturi similare, sa vorbeasca cu o ritmicitate si ton similare, chiar vor adopta gesturi similare. Acest proces se numeste “pacing” in NLP. Am cateva imagini care evidentiata acest pacing si care imi plac foarte mult:

imaginea 1: baiatul din stanga face pacing constient cu cel blond, insa persoanele din spate fac pacing una cu cealalta in mod inconstient

imaginea 2: din nou, cel din prim plan face pacing constient cu d-ra de langa el, insa in spate veti vedea pacing-uri mai complexe: cel din dreapta cu cel din stanga si cu barbatul dintre cei doi din prim plan, iar d-ra si barbatul tot din planul 2 fac pacing impreuna.

In 19 aprilie am fost cu Claudia, sotia mea, la Saschiz. Am urcat pana sus la cetate. Am fost impresionat de ce am vazut acolo si m-am documentat putin asupra fortificatiei. Iata ce am gasit.

Cetatea taraneasca ce domina si acum Saschiz-ul este inca o urma a framantarilor epocii medievale. Construita pe un deal impadurit, la aproximativ 2 km de vatra satului, fortificatia a fost ridicata in secolul al XIV-lea pentru a proteja de invazii pe locuitorii din Saschiz si din alte sase comune alaturate, care au ajutat la construirea ei. Si cetatea este opera comunitatii germane din zona, de aceea trebuie remarcat specificul acestui loc de refugiu in conditiile in care majoritatea fortificatiilor sasesti au fost ridicate in jurul bisericilor din centrul asezarii.

Lucrarile au inceput in anul 1347, dupa cum indica o inscriptie de pe zidul de NV al cetatii. Tot in zidul de incinta (inalt de 7-9 metri) au fost inserate si cele patru turnuri de colt si cele doua de poarta, toate cu functii de supraveghere si de aparare. Denumirile acestor turnuri (Turnul Scoalei, Turnul Munitiei, Turnul Voievodal, Turnul Preotului, Turnul Portii si Turnul de Paza) reflecta buna organizare a comunitatii. In interiorul cetatii se afla o capela, din care astazi nu a mai ramas decat o ruina. Singura urma intacta este fantana adanca de 65 de m care se spune ca face legatura, printr-un tunel subteran, intre incinta cetatii si centrul comunei Saschiz.

Ca stil arhitectonic, cetatea apartine perioadei de trecere de la stilul romanic la cel gotic (este terminata in secolul al XIV-lea), fapt confirmat de acoperisul intr-o singura panta si de gurile de tragere prevazute cu o grinda din lemn care se putea roti pentru a putea inlesni ochirea cu ghiulele si arcuri de sageti. Detaliile tehnice sunt insa depasite de frumusetea ruinei care isi proiecteaza silueta fantomatica printre copacii de pe marginea drumului de acces, invitand calatorii sa-si elibereze imaginatia printre zidurile ei.

Cateva fotografii facute la cetatea din Saschiz…

Saptamana trecuta am petrecut cateva zile in Slovenia si o zi in Venetia. Pe drum incolo am evitat sa trecem prin Croatia, cum indicau toate route plannerele pentru ca mergand in vacanta acum cativa ani, de fiecare data cand pe autostrada am platit in euro in loc de kune (moneda croata), am fost furati intr-o masura mai mare sau mai mica.

Pe drum spre casa, fiind obositi, am ales pana la urma sa tranzitam Croatia. O experienta de neuitat, insa in sens extrem de negativ. La cativa metri dupa ce am trecut din Slovenia in Croatia, am oprit sa platim taxa de autostrada. Tipul din ghereta spune “five”. Din punctul nostu de vedere, evident, “5 euro”. Nu vedeam nici un afisaj electronic, ca in Slovenia, sau o tablita unde sa fie trecute tarifele. Aveam pregatita o moneda de 1 EUR, dar din moment ce a cerut 5, ii dam o bancnota de 20 EUR. Ne da 2 bancnote de 5 EUR si un pumn de monede, apoi pe un afisaj electronic apare 5 Kuna (0,70 EUR). Deci moneda pregatita era suficienta. Dar asta e, nu are nimic ca am schimbat 20 EUR. Plecam mai departe si sotia mea se apuca sa numere restul, mai mult ca sa treaca vremea, pentru ca peste tot, in tara vecina, Slovenia, primiseram restul pana la ultimul cent. La numaratoare rezulta restul: 15 EUR. Restul de la 0,70 EUR pana la 20 EUR. Fapta fusese evident premeditata, pentru ca idiotul de la ghereta a cerut “five”, nu “five euro”, nu “five kuna”, ci  pur si simplu “five”. Si abia la final a afisat valoarea reala (probabil a fost afisata automat cand a marcat in casa de marcat) Ciudata matematica asta in Croatia. Matematica hotiei curate. Fiind pe autostrada era mai greu sa ne intoarcem si nici nu aveam vreo dovada a furtului. Nu ne-a deranjat valoarea de 4,30 EUR, ci gestul de cea mai joasa speta.

Cu greu ne calmam. La iesirea din tara alta ghereta. Eram deja pregatit sa numar ultimul leut si sa ma iau in gura cu orice croat hot care ar fi incercat sa ma mai fure cu vreun cent. Aici afiseaza suma: 32 kuna (5,02 EUR). Ii dau 5 EUR. Ma gandeam ca poate asta e mai civilizat si salveaza obrazul compatriotilor saifuraciosi din cale-afara. Intr-adevar, asta mai civilizat, imi cere 1 kuna. Nu am. Vreau sa ii dau 10 centi (nu aveam 5 centi), insa imi spune ca minim 50 centi si era si un afis ca nu accepta mai putin. Frumos! ii dau 50 centi. Deci aici am fost furat cu 48 centi. Acum, intrebarea mea este: de ce au pus 5,02 EUR cand stiau ca nu accepta mai putin de 0,50 EUR? Cine fura acolo? Functionarii? Statul croat? Si statul si functionarii sunt la concurenta care sa fure mai mult?

Din moment ce toti croatii cu care am avut de-a face pe autostrada au ciupit cate ceva, inseamna ca nu au fost exceptii, ci ca toti sunt niste gunoaie. Vorbesc urat, dar asta e adevarul. Intr-adevar, romanii spun ca nu este padure fara uscaturi. Probabil ca nu este Croatie hoata fara oameni corecti si imi cer scuze de la acestia. Insa convingerea mea este ca hotia este profesie de stat in acea tara.
Repet: am fost furat si acum cativa ani, cand ne-am dus in vacanta, si acum. Nici atunci si nici acum nu m-au deranjat sumele, ci gestul. Insa acum, spre deosebire de atunci, strig in gura mare: CROATII SUNT HOTI, PARSIVI, NISTE GUNOAIE! EVITATI CROATIA!

Prima data dupa multi ani, aseara m-am uitat la meciurile de fotbal Romania vs Franta, respectiv Olanda vs Italia, care mi-a placut enorm. Mi-am dat deama ca imi place totul la olandezi. Imi place modestia si spiritul de echipa; imi place ca sunt tunsi scurt si fara fitze; imi seriozitatea si daruirea; imi place simtul datoriei; imi place accentul lor; imi place modul lor de a juca fotbal; imi place modul lor de a-si planifica viata; imi place tenacitatea lor; imi place tara lor superba; imi place vremea in Olanda; imi place sistemul lor de invatamant; imi place generozitatea lor controlata, dar foarte sincera; imi place prietenia lor pana la capat. (Cine are urechi de auzit sa auda)

Ma intreb foarte serios daca intr-o viata anterioara nu am fost olandez.

Sambata trecuta am fost in Venetia. Si bineinteles ca am vizitat Piata San Marco si Palatul Dogilor. Au fost mai multe lucruri interesante acolo, despre care voi mai vorbi. Insa acum doresc sa ma opresc asupra Puntii Suspinelor. Toata lumea a auzit de ea, dar putini o cunosc.

Puntea Suspinelor (Ponte dei Sospiri) a fost construita in 1600 pentru a uni camerele de interogare din Palatul Dogilor de inchisoarea aflata doar la un canal distanta. Podul a fost, de fapt, botezat de poetul englez Lord Byron intr-unul dintre poemele sale: “Am stat in Venetia pe Puntea Suspinelor,/Palat, de-o parte si temnita de alta”, scria poetul romantic, in secolul al XIX-lea.

El se referea, de fapt, la suspinele condamnatilor la moarte care mergeau pe ultimul drum, de la Palatul Dogilor catre locul in care erau executati. Astfel, pe Puntea Suspinelor ei puteau sa vada pentru ultima oara lumina soarelui, privelistea mirifica a lagunei si insula San Giorgio.

Ceea ce m-a impresionat este faptul ca acel pod apare in mai multe filme, printre care unul dintre cele din seria James Bond si clipuri, ca cel al Madonnei “Like a Virgin”.

Saptamana trecuta am aprofundat notiunea de ancore din NLP si am realizat cate ancore sunt create asupra noastra de catre parinti. Si, din pacate, majoritatea sunt ancore negative, nu pozitive. Reflextand mai departe, mi-am dat seama ca toti suntem, de fapt, niste rezultate proaste ale mediului exterior (parinti, prieteni, profesori, societate etc) si ca in noi (aproape) nimic nu mai este din zestrea cu care ne-am nascut. De aceea copilasii sunt draguti si plini de viata, iar adultii sunt pleostiti si inhibati. La fiecare gest si la fiecare pas, adultii au de analizat, mai mult sau mai putin constient, daca e bine ceea ce fac, daca nu deranjeaza pe cineva etc. Copii, in schimb, fac totul din impuls, insa, cu timpul, impulsul se diminueaza, ratiunea luandu-i treptat locul.

Sa vedem cateva astfel de influente negative impuse omului inca din copilarie…

• injectia: este o ancora negativa extrem de stupid aplicata de catre parinti. Seringa nu este un obiect cu care sa sperii copilul pentru ca acesta ajunge la maturitate si tot are fobia fata de injectie si seringa. Sunt oameni capabili sa mute muntii din loc, insa incep sa planga doar la vederea unei seringi. Groaznic!
• bataia: este o alta ancora negativa. Bataia nu il educa pe copil neaparat datorita durerii provocate, ci datorita asocierii cu ceva rau. Aceasta asociere se poate face cu absolut orice, inclusiv cu statul in picioare sau in colt (pedepse aplicate in scoala). Copii invata, acumuleaza informatii si cunostinte si se modeleaza sub influenta mediului. Ei nu stiu ce e bine si ce e rau. Ei invata acest lucru din feedback-ul primit. Nu e obligatoriu ca feedbackul sa fie violent. E suficient sa li se spuna ca e rau ceea ce fac si, eventual, sa li se creeze o ancora (repet: statul in picioare sau in colt – mult mai putin nocive asupra copilului)
• “nu baga in gura”: copilul este expansiv si e normal sa fie asa, pentru ca trebuie sa exploreze lumea inconjuratoare. Face acest lucru mergand peste tot, urcandu-se peste tot, punand mana pe tot ce ii iese in cale si, eventual, gustand orice. Superb, nu? Incearca sa ia contact cu mediul inconjurator prin toate simturile pe care le are la dispozitie. Insa spundandu-i-se de fiecare data sa nu bage in gura, acest simt i se atrofiaza. E normal sa nu puna gura pe orice, insa cred totodata ca e interesant de vazut ce simt gustativ ar avea copilul fara aceasta limitare
• “nu e voie”: in acelasi avant de explorare a mediului, copilul este limitat la a face ceva: “nu e voie sa…”, “nu e voie sa…” sau este obligat “trebuie sa…”, “trebuie sa…”. In loc sa i se spune “nu face”, i se spune “nu e voie sa faci”. In loc sa fie rugat “spala-te pe maini”, i se zice “trebuie sa te speli pe maini”. Mai tarziu intra in mediile institutionalizate: gradinita, scoala etc., iar mai tarziu ia contact cu legea. Astfel ca omul, de la nastere si pana la moarte, analizeaza la fiecare miscare si la fiecare respiratie ce ARE VOIE si ce TREBUIE sa faca. Nu mai este el. Sintagma “nu e voie sa…” ma ucide. Nu o suport! Mi se ridica parul pe mine cand o aud! CINE spune ca nu e voie? DE CE nu e voie? Am iesit pe o terasa in Cluj, unde vroiam sa apropiem 2 mese. O ospatarita ne-a spus “NU E VOIE SA apropiati mesele astea.” “De ce?” “Pentru ca nu putem noi trece de ele.” Pardon? NU E VOIE? Evident ca e voie, insa le deranja pe ele in desfasurarea activitatii. E ok, ne-am conformat. Insa “NU E VOIE”? Ce era in capul fetei aceleia? Banuies ca doar limitari stupide, din moment ce nu a fost capabila sa gaseasca o formulare mai buna.

Iata ca acestia suntem noi: ceva… altceva… cineva…