Oliviu… sau poate nu?…

Ieri a fost Sf. Maria Mare, una dintre cele mai importante si iubite sarbatori ortodoxe si catolice. Dupa multi ani am fost la biserica in satul bunicilor, acolo unde traditiile se pastreaza intr-un mod aparte, unde paraclisul se canta in forma lui ancestrala, pe care nu o mai gasesti in bisericile “urbane” si unde se inconjoara biserica la fiecare Sf Maria Mare.

Am fost surprins de un lucru:  la liturghie au fost si cativa oameni care “se pocaisera”, adica trecusera la neo-protestanti. Au inconurat biserica si s-au rugat impreuna cu toti ortodocsii. Interesant, nu? Atunci mi-am dat seama ca Sf Fecioara e adanc inradacinata in sufletul omului si nici o dogma, indoctrinare, secta sau alta organizatie sau tentativa de organizare nu poate trece peste aspectele axiomatice ale spiritualitatii. Chiar daca nu sta sa se gandeasca asupra puritatii Sf. Maria, omul stie ca Ea este acolo, sus, si vegheaza asupra tuturor. Stie ca este, cu adevarat “grabnica ajutatoare”. Iar ritualul saptamanal (duminical sau de alta natura) este de multe ori departe de sufletul omului.

De cate luni observ un trend evident in societatea romaneasca: agresivitatea, de la cea verbala pana la cea fizica.Doi barbati se iau la bataie in intersectie pentru ca soferul s-a apropiat prea tare cu masina de pieton.

Motivele? Stupide, de fiecare data.

Cauzele? Nu stiu. Poate caldura asta excesiva. Poate faptul ca la fiecare pas auzi cuvantul “criza”, in orice ziar gasesti pe prima pagina acelasi cuvant de cateva ori, chiar daca e vorba de Formula As. Faptul ca toate stirile sunt negative, ca scad salariile si nu se vede nici un final al acestei situatii.

Solutii? Din nou, nu stiu. Insa e cert un lucru: indiferent cate calamitati ne-au ajuns anul asta, tot nu ne-am invatat minte si tot nu am platit destul. Daca scapam doar cu atat, atunci sa ne consideram multumiti.

Un reprezentant al Companiei Coca-Cola se duce in audienta la Papa Benedict al XVI-lea :
- Sanctitatea Voastra, exista o rugaciune cunoscuta in toata lumea,in care, la un moment dat se spune “painea noastra cea de toate zilele “… Noi ne-am hotarat sa va oferim un milion de dolari, daca interveniti pentru schimbarea cuvantului “paine” cu “coca-cola”…
- Dar asa ceva nu se poate !
- Doua milioane de dolari…
- Dar cum puteti…
- Trei milioane !
- …sa va ganditi…
- Zece milioane !
- Afara ! Iesiti imediat afara !!!
Inainte de a iesi, reprezentantul companiei se opri pentru o clipa,dezamagit, in fata usii si intoarse umil capul :
- Sanctitatea Voastra, dar cat v-a oferit brutarul ala ?!

Portalul educational HoliSun EdOnline.ro este intr-o permanenta adaptare la nevoile utilizatorilor. Pentru a face acest portal cat mai util, va rugam sa raspundeti unui scurt sondaj. In urma acestui sondaj, domeniile voastre de interes vor fi reprezentate mai bine pe EdOnline.ro. Totul depinde de voi!

Sondajul este disponibil aici.

“Idiotul” l-am citit imedia dupa “Parfumul” lui Sueskind. In timp ce cea de-a doua carte e scris aproape exclusiv intr-un registru olfactiv, prima e prin excelenta vizuala, teatrala. Dostoievski e innebunit dupa miscarile teatrale; personajele se actioneaza ca pe scena; fiecare capitol se incheie ca un act al unei piese de teatru, amplu. Te astepti sa auzi aplauze, iar actorii sa se incline in fata spectatorilor. Personajele din fiecare scena se misca independent, pe diverse planuri, intre care autorul schimba in functie de circumstante de parca ar avea o telecomanda.

Idiotul asta e un personaj ireal, as indrazni sa spun, daca nu as avea si eu (din fericire) astfel de prieteni. Si in parte parte impartasesc soarta printului Miskin. Atat doar ca lumea isi da seama de calitatile lor si nu ii considera idioti (Doamne, fereste!). Mi se pare ca printul e, de fapt, Nehliudov intors din Siberia, acesta fiind personajul principal al “Invierii” lui Tolstoi. Cei doi mari clasici rusi au fost contemporani, iar cu toate acestea nu s-au intalnit niciodata. Dar se pare ca ambii au fost preocupati de etica si de caracterele din high-life-ul rusesc (moscovit si petersburghez). Inalta societate e identic descrisa de cei doi scriitori, iar personajele principale parca incearca sa o schimbe, desi, evident, nu reusesc.

Am savurat romanul lui Dostoievski de la prima pana aproape la ultima pagina, cand am avut senzatia ca autorul a pierdut controlul personajelor. Le-a impins atat de departe, incat nu a mai avut ce face cu ele decat se le faca sa dispara (prin moarte, disparitie, fuga etc.), ca si cum s-ar fi descotorosit de ele, apoi scuturandu-si palmele usurat. Nu cred ca romanul ar fi putut avea un alt final. Categoric e cel mai bun, dar Dostoieski s-ar fi putut opri mai repede si sa indrepte lucrurile pe un fagas mai bun, mai apoteotic. Ultima scena mi-ar fi placut sa fie in stil de teatru, dar scriitorul nu mai are rabdare in actul asta, isi matura personajele de pe scena. Nu spun ca ar fi trebuit sa fie un hapy-end hollywoodian, dar parca as fi vrut mai multa responsabilitate in managementul personajelor. Dupa ce pe parcursul a sute de pagini creeaza cateva tensiuni erotice (fara nici o vulgaritate doar prin legaturi de iubire) care te tin pana la sfarsitul cartii, parca ti-ai dori si o finalizare, nu? Intr-un fel sau altul, dar sa fie mai transant, oarecum. E singurul lucru pe care am sa-l reprosez lui Dostoiesvki  referitor la “Idiotul”.

Intr-o libarie mi-au cazut ochii pe o carte – “Dansatoarea din Izu”, de Yasunari Kawabata, laureat al premiului Nobel. Am vrut sa o citesc pentru ca nu citisem pana atunci autori japonezi si mi s-a parut interesant. Pe coperta spunea ca e vorba de zbuciumul primei iubiri a unui tanar indragostit de o dansatoare dintr-un grup ambulant.

Mi-a fost aproape imposibil sa gasesc sentimentele personajului principal si cu atat mai putin zbuciumul lui. Probabil datorita diferentelor culturale intre noi si japonezi. Sau, probabil, datorita lipsei mele de experienta cu autorii asiatici.Cu toate acestea a fost o experienta frumoasa studiul cartii, in primul rand pentru ca pe tot parcursul ei am avut senzatia ca nu citesc un alfabet latin, ci pe cel japonez, atat e de condensat totul. Parca ii auzeam vorbind cu ajutorul cuvintelor lor cvasi-mono-silabice si repezite. Cum putea eu percepe dragostea unui astfel de om, o dragoste exprimata intr-o limba succinta, de parca ar contine doar esente si cuvinte cheie, cand noi, europenii, credem ca limba perfecta pentru iubire e franceza, o limba baroca, muzicala si plina inflorituri si jocuri lingvistice?

Dar pe langa toata povestea asta de iubire adolescentina au razbatut doua lucruri care mi-au placut: jocul de go si cel de “5 in linie”, cum il stim noi (nu imi amintesc denumirea japoneza a lui). Iar aceste jocuri sunt practicate de toate personajele povestirii, indiferent de varsta sau pozitie sociala. Lucrarea a fost scrisa in jurul anului 1920, deci acum aproape 100 de ani. Probabil ca nu intamplator japonezii sunt o natiune mare si puternica, cu o crestere economica foarte mare. Sunt hotarat sa imi invat si eu copii sa practice go, pe care eu nu l-am mai jucat din scoala generala, dar de care mi se face din ce in ce mai dor.

Am citit in ultimul timp o serie de carti, dar nu am avut timp sa scriu despre ele. Ieri mi-a atras cineva atentia ca am cam uitat de blog, asa ca voi comenta o parte dintre cartile care mi-au placut.

Azi vreau sa scriu despre “O zi din viata lui Ivan Denisovici”, de Soljenitin. Pana acum nu l-am citit pe acest scriitor, desi auzime foarte multe despre el. Noroc cu o prietena care mi-a dat cartea. Si a fost o delectare sa o citesc.

Ce m-a uimit la ea este faptul ca atmosfera prezentata era uimitor de similara cu cea descrisa in cartile despre Auschwitz (“I survived Auschwitz”, “5 ani la Auschwitz” etc.). A trebuit sa fac un efort intelectual sa nu asociez “O zi…” cu Auschwitz. Banuiesc ca orice univers concentrationar este la fel, indiferent ca e german sau rusesc, ca e in Polonia sau Siberia.

M-a mai surprins un lucru: sistemul penitenciar siberian nu pare sa fi evoluat de la Dostoievski la Soljenitin. Indiferent ca e vorba de “Amintiri din casa mortilor” sau de “O zi…”, teroarea si opresiunile sunt foarte similare, iar efectul asupra condamnatilor – identic. Dar, spre deosebire de Dostoievski, care pare suparat pe sistemul concentrationar, desi a fost vinovat, Soljenitin nu spune nimic despre motivele condamnarilor. Nici nu lasa senzatia ca s-ar fi simtit nedreptatit, desi, se spune, orice detinut se crede nevinovat si nedreptatit, nu numai in vorbe, ci in adancul sufletului sau. Mi-am dat seama ca Soljenitin a fost nevoit sa faca acest lucru pentru a putea trece de cenzura, cartea aparand in 1967, daca nu gresesc, deci in plin regim comunist. Iar parcurgand cartea, se simte ca ii lipseste acest lucru. Banuiesc ca autorul a s-a simtit inecat si a tusit mult pana a terminat de scris cartea, neputand striga in gura mare ceea ce il durea pe el. Sunt curios cum sunt cartile scrise in exil si cele de dupa 1990, cand a putut sa spuna exact ceea ce vroia.

Veneam intr-o duminica din Tg Mures spre Baia Mare. Guvernul a pornit o campanie haiduceasca impotriva contribuabilului, astfel ca in aproape fiecare localitate era cate un echiaj de politie. Am fost oprit si eu pe motiv ca nu imi functiona farul pe partea dreapta. Ii dau actele politistului. Apoi pornesc masina si verific: evident, functiona. Dar politistul mai vrea si actul X si actul Y si… rovineta, care imi expirase de o luna. Amenda! Normal, asa e legea. Iau o rovineta in prima pompa de benzina.

Dupa cateva ore trec Mesteacanul in Maramures si prind o groapa. Era 10 seara. Evident, pana. Ma pun sa schimb roata, insa mi se indoaie cricul. Noroc ca avusesem inspiratia sa pun o roata sub masina, asa ca atunci cand a cazut, a ramas pe roata, nu s-a lovit de asfalt. Am sunat un prieten, care mi-a adus un cric. Am schimbat intr-un final roata si iata ca, la 11 noaptea ajung si eu acasa.

Acum ma intreb eu: a fost etic sa fiu amendat ca nu am avut rovineta? A fost etic ca drumurile sunt pline de gropi? Dar a fost etic sa fac pana din cauza unei gropi exact la cateva ore dupa ce am platit rovineta??????