Oliviu… sau poate nu?…

Veneam intr-o duminica din Tg Mures spre Baia Mare. Guvernul a pornit o campanie haiduceasca impotriva contribuabilului, astfel ca in aproape fiecare localitate era cate un echiaj de politie. Am fost oprit si eu pe motiv ca nu imi functiona farul pe partea dreapta. Ii dau actele politistului. Apoi pornesc masina si verific: evident, functiona. Dar politistul mai vrea si actul X si actul Y si… rovineta, care imi expirase de o luna. Amenda! Normal, asa e legea. Iau o rovineta in prima pompa de benzina.

Dupa cateva ore trec Mesteacanul in Maramures si prind o groapa. Era 10 seara. Evident, pana. Ma pun sa schimb roata, insa mi se indoaie cricul. Noroc ca avusesem inspiratia sa pun o roata sub masina, asa ca atunci cand a cazut, a ramas pe roata, nu s-a lovit de asfalt. Am sunat un prieten, care mi-a adus un cric. Am schimbat intr-un final roata si iata ca, la 11 noaptea ajung si eu acasa.

Acum ma intreb eu: a fost etic sa fiu amendat ca nu am avut rovineta? A fost etic ca drumurile sunt pline de gropi? Dar a fost etic sa fac pana din cauza unei gropi exact la cateva ore dupa ce am platit rovineta??????

Anul trecut am participat la un MBA de 10 zile. Unul dintre lectori si-a inceput cursul cu urmatorul experiment. Azi l-am primit din nou pe mail, prin urmare cred ca merita facut public.

De aproape doi ani am in cap un proiect. De aproape un an lucram la el. Iar luni, in 15 martie, mi se implineste visul, in sfarsit. Este vorba de prima piata farmaceutica online din Romania – Farma.AgoraCentral.ro.  Ideea care sta la baza acestei piete este faptul ca la nivelul unui judet expira lunar medicamente de cca 350.000 RON, asta inseamna ca la nivelul tarii, medicamentele expirate se ridica la peste 15.000.000 lei pe luna. De aceea am dezvoltat aceasta platforma – Farma.AgoraCentral.ro – prin care farmaciile pot vinde medicamentele in exces sau le pot solicita pe cele deficitare. Totodata exista posibilitatea de troc intre farmacisti.

Ca cifre, in primele 3-6 luni asteptam:

• peste 4000 de utilizatori
• peste 1.000.000 lei rulaj lunar

Va voi tine la curent cu evolutia proiectului.

Zilele trecute am aflat de o tehnica de protectie energetica. Mi-a spus-o un prieten bun – Florin Ciurte, un specialist in ezoterism.

Ne imaginam pe raza de actiune a atacatorului un scut reflector care reflecta raza inapoi (fara sa o disperseze). Concomitent imprimam informatia “atunci sa ma mai atingi tu pe mine si imi vei face rau cand s-a intalni cerul cu pamantul” (facandu-se semnul crucii). In acelasi timp scutul se misca cu viteza acceleranta catre sursa micsorand distanta dintre tine si atacator. Ne imaginam ca scutul merge cu viteza invers proportionala cu distanta, adica cu cat e mai aproape de sursa cu atat e atras ami repede catre ea ca sa il loveasca atat de repede incat subconstientul lui sa nu apuce sa decodeze informatia pentru a se apara de ea.

Mi se pare o metoda puternica. Ramane de vazut ENF-ul ei, pe care nu am timp sa il masor acum. Astept eventuale pareri.

Unul dintre cei mai in voga scriitori contemporani este, evident, Paulo Coelho. L-am citit prima data acum multi ani (prin 2000-2001) si de atunci tot apari carti de-ale lui. Eu am citit o parte dintre ele, dar cred ca mi-am format o parere destul de clara despre el si subiectele lui. Cu toate acestea nu pot sa spun daca Coelho este un scriitor bun, unul comercial sau are doar o echipa de marketing foarte puternica in spate.

De ce spun asta? Pentru ca nu reusesc sa imi dau seama daca este genial sau e batut in cap.  In primul rand, fiecare carte trateaza un subiect clar, legat de spiritualitate. Si e frumos si convingator. Si toate se invart neaparat in jurul povestii personale a fiecaruia, poveste care e un metamotiv al lui Coelho. Si asta e ok, ca doar e tema obsedanta a autorului. Subiectele sunt suficient de bine alese astfel incat sa fie accesibile tuturor, cu efort intelectual minim, suficient cat sa ne simtim bine ca intelegem cartea, dar nu sa avem senzatia banalitatii pana la plictis. Dar ce nu pot eu pricepe e cum in cadrul aceluiasi roman gasesti o tema buna, motive superbe si scene grotesc de idioate.

Mai exact, in Alchimistul apare la un moment dat un prin al Salemului. Este motivul care mi s-a parut genial. Mai intai ca acesta contribuie mult la aerul de poveste al cartii, dar in spate se ascund simboluri puternice. “Salem” este vechiul (primul) nume al Ierusalimului si totodata se traduce “pace” (versiunea ebraca actuala e “shalom“). Ei bine, printul pacii este ceea ce ortodocsii numesc “Domn al pacii”, adica Iisus Hristos. Mergand mai in vechime, un domn al Salemului a fost Melchisedec, dupa a carui randuiala a fost fundamentata preotia lui Hristos (vezi explicatia paulina care stipuleaza ca Iisus este “preot in veac, dupa randuiala lui Melchisedec”). Intalnirea personajului principal cu printul Salemului (fie el Melchisedec, Iisus Hristos sau orice alt mare rege, ca David sau Solomon) este, evident, de bun augur. Dar in acelasi roman, se explica faptul ca, punand o cochilie la ureche auzim marea deoarece ea este obarsia scoicii. Sa-mi fie iertat. Suna poetic aceasta explicatie si probabil ca acum cateva sute de ani ar fi fost considerata revelatoare. Dar nu mai tine in zilele noastre. Nu ai nevoie de multa fizica sa pricepi ca e o aberatie si nu consider ca sunt necesare explicatii suplimentare pe aceasta tema.

Zahir este  un roman initiatic (ca multe altele ale lui Coelho) in care personajul principal descopera iubirea adevarata (crestinii o numesc christica). Din nou, o tema frumoasa si bine elaborata, desi mie mi-a lasat senzatia ca nu se insista suficient pe ea. Iar ca sa o duca la capat cumva, in ultima scena personajul accepta faptul ca sotia lui e gravida cu altcineva si face acest lucru din iubirea aceea sublima, de care vorbeste si Pavel: “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt“. Mie mi se pare putin fortata si greu digerabila. Dar probabil ca nu am eu capacitatea de a accepta acest lucru datorita involutiei mele. Insa in acelasi roman, niste tineri care au reusit sa se elibereze de pattern-urile comportamentale moderne (sau “urbane”, ca sa folosim un termen la moda) au legat niste panglici ca si cum ar fi o portiune de drum in lucru. Si au facut asta ca sa vada reactia oamenilor care, bineinteles, le-au ocolit, fara sa se gandeasca ca sunt niste delimitari ale unui perimetru unde nu se lucreaza. Soc!  Ce ar fi trebuit sa faca oamenii. Sa rupa panglicile? Mi-as si imaginat oameni grabiti catre serviciul lor, cu gandurile lor. Cine se gandeste de ce este o panglica in drum? Nimeni. Ca sa iti pui problema asta si mai ales pe aceea de a bloca drumul cu o panglica, trebuie sa ai minte odihnita, nu gluma. Iar ca sa faci din asta o scena de roman… incalificabil. Mai ales ca tii partea tinerilor odihniti mental. Are si tineretea teribilismul ei, cu care sunt perfect de acord, dar ma gandeam ca Paulo Coelho a trecut prin lume si nu degeaba.

Astfel ca inca nu stiu ce sa cred despre Coelho. Nu stiu daca e bun sau prost. Stiu doar ca Vrajitoarea din Portobello mi-a placut. Probabil ca sunt influentat si de faptul ca tiganca e romanca. Probabil. Dar imi place la nebunie tema romanului: dansul ca mijloc de manifestare si evolutie spirituala. Orice forma de arta e un astfel de mijloc, dar dansul e discutabil in crestinism datorita destinului trist al lui Hristos. Am dezbatut subiectul asta intr-un articol mai vechi.

Azi e 1 martie. Si incepe luna primaverii, a cadourilor si a femeii. Dar mai incepe ceva: Anul Nou. In traditia veche, anul incepe la 1 martie, odata cu primavara. De acolo obiceiul Plugusorului, practicat in mijlocul iernii. E evident ca e anacronic. In plus, anul nu poate incepe cand noaptea e mai mare, frigul mai puternic si natura e moarta. Anul si lumea renaste impreuna cu natura, la 1 martie, prima zi de primavara. Tot asa cum ziua nu incepe la miezul noptii, ci odata cu rasaritul soarelui.

Azi incep zilele babelor. In functie de ziua aleasa, asa va fi tot anul. De ce acest criteriu sa fie abia dupa ce au trecut 2 luni din an? Din nou, e evident faptul ca Anul Nou era la 1 martie.

Martisorul este tot un simbol al Anului Nou. O legenda spune ca de 1 martie, Soarele, care fusese prizonier al zmeului, a fost eliberat. Si in amintirea acestui fapt se poarta martisorul, format dintr-un fir rosu, simbol al dragostei si sacrificiului tanarului care a eliberat Soarele, iar albul este simbol al ghiocelului, al primaverii.

Saptamana trecuta mi-a fost recomandata o carte – Parfumul, a lui Patrick Suskind. Am luat-o mai mult din respect pentru cea care mi-a recomandat-o, desi coperta era a unui roman siropos, cu toate ca era editata de Humanitas. Am inceput sa citesc primele 2-3 pagini si nu am mai putut-o lasa din mana. Humanitas nu a prins deloc esenta romanului, a facut o coperta comerciala (?) si niste recenzii la fel. Urasc atunci cand o carte buna e distrusa de niste recenzii groaznice. Dar, ma rog…

De ce mi-a placut cartea? Pentru ca e scrisa in totalitate in registrul olfactiv. Intregul roman este o descriere de olfactii, foarte putine scene vizuale, iar cele auditive lipsesc aproape complet. E impresionant sa mirosi Parisul secolului al XVIII-lea pe cateva pagini, nu sa il vezi. Nu am mai intalnit o asemenea experienta. Ma gandeam cum ar arata o carte scrisa intr-un registru gustativ sau tactil.

Despre ce e vorba in carte? Despre un copil nascut si crescut in conditii dificile, dar care are mirosul deosebit de fin si isi doreste sa devina parfumier si sa distileze cele mai fine mirosuri pe care cunoaste. Care sunt mirosurile cele mai fine? Mirosul fetelor tinere, pure. (Nu are nimic sexual, doar simbolic si nu cred ca are nevoie de comentarii.) Pentru visul lui face toate sacrificiile necesare. Mai mult, fiecare persoana cu care i se intersecteaza viata moare dupa plecarea lui. E tot un sacrificiu, dar al celorlalti, nu? Singura care moare mult mai tarziu e doica ce l-a crescut. (Oare de ce?)  Iar finalul e apoteotic. Dupa ce reuseste sa distileze mirosul a 25 de fete tinere, fecioare (si scapa de o sentinta la moarte), se intoarce la Paris, in locul in care s-a nascut si se da cu acel parfum. Este mancat de pleava societatii, “din dragoste”. Adica:

- dupa ce isi atinge visul nu mai are motiv de trait si se sacrifica pe el insusi

- moare in locul in care se naste (imi plac romanele in bucla inchisa)

- cersetorii, prostituatele si infractorii simt mirosul acela pur, de fete nevinovate si simt dragostea (evident, fara sa constientizeze motivul). Astfel ca, o singura data in viata, simt si ei acel sentiment sublim.

Frumos, nu?

Acum sa ma plang putin si de editura, pe care o respectam mult:

• traducerea are niste scapari flagrante:
  • d.e. in romana un exista cuvantul “parfumeur“, ci “parfumier” sau “parfumer“;
  • atunci cand un om care cu greu articuleaza niste cuvinte se stropeste cu parfum, o face cu zgarcenie sau retinere, nu cu parcimonie, asa cum suna traducerea. Cu atat mai mult in secolul al XVIII-lea;
  • in intreaga carte se fac referiri la yasmin. Insa i se spune jasmin sau, mai cunoscut, iasomie. Cine nu cunoaste acel miros superb de iunie, miros cu care incepe vara? Cine nu a fost indragostit vreodata de aceste superbe flori? Dar de iasomie, nu de yasmin.
• marketingul cartii este jalnic:
  • coperta duce a roman siropos, de acela de citit in tren de catre femei, in drum spre Bucuresti. E o imagine cu o femeie de 25 de ani (voluptoasa), moarta, cu un trandafir in mana. Pe cand cele sacrificate pentru mirosul ideal sunt fete fecioare, pana in 16 ani (confirmat in carte si de traditia secoului al XVIII-lea). Iar femeia aceea nu pare sacrificata, ci sinucisa din dragoste. Au pus un trandafir acolo ca sa inspire miros? Nu stiu, dar prin imagine putea reprezenta olfactia in mii de alte moduri, mult mai bune.
  • Recenzia de pe ultima coperta e slaba si duce tot a roman siropos. Repet: mirosul ideal e al fecioarelor (tinere), nu al femeilor tinere. Nu e vorba de nuanta, ci de niste termeni bine impamanteniti, iar ideea e clar exprimata in romana, nu e nevoie de intuitia lui Sherlock Holmes ca sa iti dai seama.

Dar trecand peste aspecte proaste ale editiei, romanul e grozav (si captivant, ca sa folosesc un termen din critica literara de marketing).

Din 2000 pana in 2002 am trait in Olanda, doi ani si jumatate plini de invataminte din toate punctele de vedere. Am avut ocazia sa am colegi din toata lumea si de toate religiile: crestini, evrei, musulmani, budhisti, hindusi etc. Traiam in acelasi camin, studiam la aceeasi universitate si ne intelegeam perfect. Seara mai stateam la povesti si vrand-nevrand, dupa ce epuizam celelalte subiecte de discutie, ajungeam la religia fiecaruia cu singurul scop de a-l cunoaste mai mult pe cel din fata noastra. Asa am aflat ca o colega e… zoroastriana. Nu a vrut sa imi spuna ce religie are, mi-a dat doar un indiciu: e nascuta in Iran, iar adeptii religiei lor sunt foarte putini cam numar. Aveam in cap ceva cu “zoro…”, dar imi era jena sa spun ca sa nu creada ca ii confund religia cu Zorro. Insa stiam ca e prima religie monoteista din lume. A fost surprinsa ca stiam acest lucru, zicand ca sunt primul care auzise de religia ei care numaa doar cateva (zeci sau sute de) mii de membri. Am fost foarte incantat!

Aveam doi colegi din Indonezia: Toto din Jakarta si Vovo din Bandung. De cate ori aud de atentate in Indonezia ma gandesc la ei. De ce? Pentru ca Toto era catolic, iar Vovo musulman, dar erau prieteni la catarama. Desre Vovo am aflat tarziu ca e musulman, cand il vedeam in fiecare dimineata la ora 6 iesind de la dusuri cu pantalonii suflecati. (Eu mergeam la serviciu la ora aceea, ca avea cale lunga de mers). Nu am realizat imediat ce se intampla cu Vovo, dar aoi mi-am dat seama ca isi spala picioarele si manca inainte de rasaritul soarelui in perioada ramadanului. De ziua lui a dat o petrecere si a cumaparat, printre altele, si bere. Doar foarte putini stiam ca e musulman si nu bea alcool. Dar nu i-a desconsiderat pe colegi si i-a servit cu tot ce si-ar fi putut dori ei.

Toto era catolic. Tatal lui la fel. Fratii lui si bunicul erau musulmani. Interesant, nu? Mi-a povestit intr-o seara tarzie ca tatal sau, la 10 ani, i-a spus bunicului ca vrea sa fie catolic. Evident, intrebarea fireasca a fost:

- De ce?

- Pentru ca imi place atitudinea si felul de a fi al preotilor catolici si vreau sa fiu ca ei.

Ca urmare a unui raspuns atat de matur din partea unui copil de doar 10 ani, i s-a incuviintat sa fie catolic, desi intreaga familie era musulmana. La randul sau, tatal le-a permis copiilor sa-si aleaga religia, astfel ca unii erau catolici, altii musulmani. Si iata ca se poate trai in armonie, chiar daca in aceeasi familie convietuiesc mai multe religii. Importanta este mentalitatea si deschiderea. Acea familie era cu adevarat geniala, nu?

La serviciu aveam un coleg hindus, Krishnan Subramanian. Vorbeam de traditiile fiecaruia, iar eu m-am laudat cu ciorba noastra de burta. I-am dus si lui o mostra. Eram tanar si fara minte, nu stiam ca hindusii venereaza vitele. Iar el a fost suficient de diplomat sa nu imi dea cu ea in cap; si nici nu mi-a spus ca nu mananca. A dus-o acasa si… a facut ce a vrut cu ea.

Sunt doar cateva experiente traite de mine cu oameni de diferite religii. Fiecare dintre ele dovedeste inca o data ca se poate trai in armonie, importanti fiind oamenii, nu religiile; gandurile si iubirea, nu manipularea in numele unei doctrine sau al alteia.

Titlul acestui articol suna ciudat: soarele nu mai e de mult considerat zeu, nici macar de religiile cele mai conservatoare. Ei bine, el a ramas, totusi, in subconstientul colectiv ca generatorul de viata, ca un zeu.

Toti ne ghidam dupa ora, iar in mediul urban acest lucru a dus la extragerea noastra din bioritmul lumii. Insa in mediul rural, viata are un ritm solar. De multe ori ma pun la drum in jurul orei 5 dupa-masa si parcurg multe sute de kilometri. De toamna pana primavara, bunicii ma cearta ca de ce plec noaptea si nu pornesc mai devreme. Iar vara ma lauda ca pornesc la ore rezonabile, cu toate ca ora e aceeasi. Degeaba le explicam ca pornesc la aceeasi ora, ei nu vroiau sa auda. Tarziu am inteles ca ei se ghideaza dupa soare. Iarna la ora 5 e noapte, vara e inca lumina afara. Iarna pornesc tarziu, vara pornesc bine. Ei sunt solari, eu sunt ancorat de limbile ceasului. Daca pe bunica o intrebi vara cat este ora, o sa raspunda ceva de genul “is doua ceasuri de-acele bolunde”. Chiar daca ora de vara a fost (re)introdusa in 1979, bunicii nu s-au putut acomoda cu ea. Tot ciclul cotidian este translatat cu o ora in perioada de vara, pentru a corespunde soarelui: pranzul e la ora 1-2 in loc de 12-1, animalele sunt hranite la 4-5 in loc de 3-4 etc. Tot la tara, tot vara, viata se desfasoara in principal in jurul cositului si a uscarii fanului, asa ca ai ocazia sa auzi de multe ori sintagme de genul “sfantul soare”. Nu e o erezie, ci o recunoastere a importantei solare.

Dar, de fapt, de unde mi-a venit mie ideea acestui articol? Treceam pe Valea Izei si a vazut troite maramuresene mai noi, cu Iisus Hristos. Orice obiect arhitectural din Maramures are obligatoriu funia vietii si motivul solar, fie facut din franghie, in modelele arhaice, fie, mai nou, reprezentat explicit. Asa erau si troitele acestea. Mi s-a parut geniala asocierea lui Iisus Hristos cu Soarele. Pentru ei, Hristos si Soarele sunt sinonime. Cu siguranta e un melanj de religii solare precrestine si crestinism. Mi-a adus aminte de troparul Nasterii Domnului:

Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru,
Rasarit al lumii, Lumina cunostintei,
Ca întru Dânsa ‘ceia ce slujeau stelelor,
De la stea s-au învatat sa se închine Tie
Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine,
Rasaritul cel de sus.
Doamne, marire Tie!

Adica insasi biserica il asociaza pe Hristos cu Soarele in sensul ca El este: “rasarit al lumii”, “rasaritul cel de sus”, “soarele dreptatii”. Aici, “soare” si “zeu” sunt sinonime. Imposibil sa nu inlocuim subconstient “soarele dreptatii” cu “Domnul dreptatii” sau “zeul dreptatii”, din culturile elena si latina. Iata o transformare frumoasa in subconstientul colectiv a zeului Soare in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Bisericile maramuresene sunt pline de motive sculptate solare si florale. De ce? Pentru ca sunt tot reminiscente animiste, din vremuri cand oamenii se inchinau la soare si al spiritele naturii (ale plantelor, animalelor, grotelor etc.). In subconstientul lor colectiv, biserica este doar un alt loc de inchinare, care a inlocuit piscurile muntilor si copacii inalti. Dar oamenii si-au adus zeii cu ei.

Un alt aspect important: halourile sfintilor din icoane. SRR a impamantenit ideea ca halourile reprezinta aurele lor. Posibil. Insa din alte surse rezulta faptul ca halourile au aparut in vremea lui Constantin cel Mare, care a fost obligat sa adopte religia crestina (nu a facut-o de bunavoie, ci din motive politice). Iar pentru a supravietui vechea religie a imperiului, sfintii din icoane au primit halourile respective. Adica sunt asociati cu sorii (zeii). Din pacate nu am dovezi stiintifice clare si irefutabile nici in sensul unei teorii, nici a celeilalte.

Ce am vrut sa arat in acest articol? Faptul ca soarele inca este un element central a spiritualitatii colective, chiar daca s-a dorit inlocuirea lui cu alte elemente (d.e. crestine). Si e normal acest lucru, pentru ca pe baza lui ne sculam in fiecare dimineata si ne culcam seara, ne trezim la viata primavara si incepem sa hibernam toamna.

Cineva imi vorbea foarte frumos despre faptul ca citind si studiind Biblia inseamna a vorbi cu Dumnezeu. A fost mirat ca eu am citit Biblia si… gata, nu o studiez zilnic. Mea culpa, dar asa e. A facut un efort mare cand am citit-o si pot spune ca de atunci nu ma atrage decat punctual, pentru a-mi clarifica mie insumi anumite aspecte. Motivele pentru care nu consider Biblia ca fiind fundamentul axiomatic al acestei lumi l-am discutat in acest articol.

Altadata m-as fi simtit prost sa fie cineva mirat ca nu citesc Biblia zilnic, insa acum nu am astfel de probleme si am spus de ce. In plus, modul meu de comunicare cu Dumnezeu difera putin in sensul in care citind Biblia ar echivala cu un monolog, nu? Sau cu un flux de date unidirectional. Asta nu e comunicare in adevaratul sens al cuvantului, nu? Eu sunt de formare inginer, asa ca nu vad sensul vorbei fara rost. In plus, sunt adeptul sf Efrem Sirul, care zice ca “duhul [...] grairii in desert nu mi-l da mie“. Asa ca incerc sa comunic cu Dumnezeu cum pot, cum stiu si in modul care corespunde structurii mele intelectuale si sufletesti. Asa ca incerc sa comunic:

• ajutandu-i pe cei care au nevoie, atat doar ca de ceva timp am stabilit ca nu mai dau cersetorilor nimic, iar de atunci, cu mici exceptii m-am tinut de legamant. L-am incalcat o singura data, dar mi-am dat seama prea tarziu, asa ca sunt absolvit de vina.
• facand Reiki celor care imi cer;
• ascultandu-i pe cei care au nevoie de asta
• facandu-mi treaba cat pot de bine
• tinandu-mi cursurile la universitate cat mai complete, cu informatii cat mai noi si bune
• apreciindu-i pe cei din jurul meu
• acordandu-le din timpul meu apropiatilor
• prin rugaciune
• prin meditatie, nu neaparat mistica, ci asupra frumusetilor acestei lumi si a celeilalte. A propos, este un acatist de multumire pe aceasta tema superb.
• descoperind latura buna a oamenilor, chiar daca aceasta pare ingropata adanc in noroi

Incerc sa imi amintesc ceea ce aspus Iisus: “întrucât ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut“. Si ma mai ghidez dupa ce a spus Osea: “voiesc mila, nu jertfa, si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot“.